Răspunderea internațională a statelor

Raspunderea internationala a statelor a fost reglementata de ONU pentru statele membre in noiembrie 2001, in cadrul sesiunii 53 a Comisiei de Drept International. Seria de 59 articole incearca sa formuleze, in functie de codificare si dezvoltarea progresiva, regulile de baza ale dreptului international privind raspunderea statelor pentru actiunile proprii catalogate ca fiind incalcari ale normelor de drept international. Accentul este pus pe conditiile generale care fac un stat sa fie catalogat responsabil pentru incalcarea unor norme de drept international (acesta putandu-se realiza fie prin actiuni, fie inactiuni) si consecintele legale care rezulta. Articolele nu incearca sa definesca continutul obligatiilor internationale ce revin statelor, obligatii a caror incalcare ar da nastere responsabilitatii, aceasta fiind functia normelor primare de drept international.

Prima parte a documentului defineste conditiile generale necesare pentru nasterea raspunderii internationale a statelor.

Astfel, Capitolul I infatiseaza 3 principii de baza pentru raspundere din care rezulta restul articolelor ca un intreg. Chiar art.1 enunta « Fiecare act international international al unui stat catalogat ca fiind injust naste raspunderea internationala a acelui stat pentru respectivul act ». Actul catalogat ca injust nu reprezinta astfel nimic altceva decat o incalcare a unei norme de drept international. Curtea Internationala de Justitie a fost nevoita sa aplice acest principiu intr-un numar destul de mare de cazuri (spre exemplu cazul « Fosfatilor in Maroc » in care CIJ a hotarat ca in cazul in care un stat comite un act international injust impotriva unui alt stat, raspunderea internationala se constituie imediat ca si cum s-ar desfasura intre cele 2 state), referindu-se la acest principiu si cand a afirmat ca refuzul de a executa o obligatie nascuta dintr-un tratat naste raspunderea internationala.

In timp ce art.1 afirma ca orice fapt international ilicit al unui stat naste raspunderea internationala a acestuia, art.2 specifica conditiile necesare pentru calificarea unui fapt al unui stat ca fiind ilicit prin identificarea elementelor sale componente. Astfel, 2 elemente sunt identificate : in primul rand conduita statului trebuie atribuita unei legi internationale, iar in al doilea rand acea conduita sa constituie o incalcare a unei obligatii internationale care incumba acelui stat la momentul respectiv. Aceste elemnte au fost catalogate uneori ca subiective, mai ales cand se refera la atribuirea conduitei statului unei legi internationale, insa articolele evita o asemenea terminologie. Aceste 2 elemente au fost identificate de CIJ (spre exemplu in cazul « Fosfati in Maroc ») care a legat crearea institutiei raspunderii internationale de existenta unui fapt care poate fi imputat unui stat ca fiind contrar dispozitiilor unui tratat si contrar dreptului sau drepturilor altui stat. O discutie exista si aici ; anume daca aceste 2 elemente sunt suficiente pentru angajarea acestei raspunderi. Se spune ca este nevoie cateodata de mai multe elemente, in special pagube aduse unui alt stat, insa acest element este dependent de conditia primara, neexistand o regula in acest sens. 58315nfv48ssq7g

Art. 3 se refera la un principiu care rezulta implicit din art.2 si anume : calificarea actului unui stat ca fiind international ilicit este guvernata de legea internationala, acesta calificare nefiind afectata de catalogarea aceluiasi act ca fiind licit de legea interna. In legatura cu acest principiu, CIJ a hotarat in cazul “Tratamentului Nationalilor Polonezi” privind formarea orasului liber Danzing ca un stat nu poate invoca altuia prevederile constutionale ale celui din urma, ci numai norme internationale acceptate de ambele state.

Capitolul 2 defineste circumstantele care justifica atribuirea conduitei international-ilicite unui stat. Jurisprudenta internationala a hotarat sa nu asimileze counduita ilicita a unor persoane private statului ai caror cetateni sunt. Acest principiu a fost enuntat spre exemplu in cazul Tellini din 1923 cand un grup de membri ai comisiei internationale italiene delegati cu delimitarea granitei dintre Grecia – Albania, au fost asasinati pe teritoriu grecesc. Curtea a decis ca statul poate fi tras la raspundere pentru crima politica numai in conditiile in care nu a asigurat toate masurile necesare de protectie fata de comisia internationala si/sau nu a realizat procedurile legale de urmarire si condamnare a responsabililor.

Statul este tinut responsabil in dreputl international ca un intreg, impreuna cu toate organele sale, chiar daca acestea au reglementare autonoma in dreptul intern ; se enunta de asemenea principiul conform caruia legea internationala are un caracter prioritar fata de cea interna. Aceasta se concretizeaza in faptul ca dispozitii ale legilor internationale nu pot fi evitate invocandu-se dispozitii interne.

Acest al doilea capitol este constiuit din 8 articole. Art.4 enunta regula de baza potrivit careia conduita unui organ intern al statului, indiferent de felul acestuia (executiv, legislativ, judiciar), este asimilata conduitei sub imperiul legislatiei internationale. Urmatorul alineat al aceluiasi articolul completeaza cu faptul ca orice persoana sau entitate sunt considerate ca formand acel organ conform legislatiei interne. Art. 5 se refera la conduita entitatilor investite cu autoritatea guvernamentala in statul respectiv, iar art.6 se refera la acele cazuri speciale cand un guvern al unui stat este pus la dispozitia altui stat si tinut sa exercite autoritatea guvernamentala a acelui stat.