Răspunderea Patrimonială a Salariatului

Introducere în dreptul muncii

§1. Dreptul muncii – noţiune, obiect, metoda de reglementare.

Semnificaţia termenului „muncă” : Termenul (provenit din limba slavona – monka) are mai multe sensuri. Un prim sens, principal, este acela de activitate productivă (a presta o munca eficientă, importantă) dar şi de rezultatul acestei activităţi (o muncă reuşită, de succes). Al doilea sens, secundar, este de loc de muncă (a avea o muncă, un serviciu, o slujba), dar şi ansamblul lucrătorilor (muncă opusă capitalului). Munca poate fi percepută ca o acţiune liberă, creatoare, dar şi ca o obligaţie. Criza socială generată de apariţia şi existenţa şomajului ne arată că munca este cel mai important factor de socializare. Globalizarea, la rândul ei, prin geneza şi, mai ales, efectele sale, dă noi semnificaţii activităţilor profesionale şi produce mutaţii profunde pe piaţa muncii.

Dreptul Muncii este ramura de drept care cuprinde normele juridice referitoare la contractele colectiv şi individuale de muncă. Aşadar, dreptul muncii se referă la situaţia salariaţilor care se află într-un raport juridic de muncă cu angajatorii în baza încheierii contractelor individuale de muncă.

În concluzie, dreptul muncii este acea ramurã de drept care reglementeazã drepturile juridice ce se nasc, se modificã şi se sting în legãturã cu încheierea, executarea, modificarea suspendarea şi încetarea contractului individual de muncã şi a contractului colectiv de muncã, precum şi raporturile juridice conexe acestora. Sunt considerate a fi raporturi juridice conexe raporturile ce decurg din raporturile juridice de muncã, şi anume raporturile juridice de muncã privind: înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea organizaţiilor sindicale şi patronale, precum şi raporturile dintre aceste organizaţii şi subiectele raportului juridic de muncã, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea organelor de jurisdicţie a muncii, pregãtirea profesionalã şi perfecţionarea pregãtirii profesionale, organizarea şi disciplina muncii.

În esenţã dreptul muncii este dreptul contractului de muncã însã obiectul sãu de reglementare s-a extins de la contractul individual de muncã la contractul colectiv de muncã şi, ulterior, la raporturile juridice conexe, normele sale reglementând iniţial statutul juridic al salariatului, iar apoi şi munca desfãşuratã de alte categorii de persoane care nu lucreazã în temeiul unor contracte individuale de muncã.

Obiectul dreptului muncii îl constituie relaţiile sociale individuale sau colective reglementate de lege, ce iau naştere în legãturã cu prestarea unei munci de cãtre o persoanã fizicã în beneficiul unei alte persoane, fizice sau juridice care se obligã sã o remunereze şi sã-i asigure condiţiile necesare pentru prestarea muncii respective. Dreptul muncii guverneazã în principal, raporturile juridice dintre angajatori (patroni) şi angajaţi (salariaţi).

În ceea ce priveşte obiectul de reglementare, art. 1 din Codul Muncii stabileşte că acesta reglementează: totalitatea raporturilor individuale şi colective de muncă; modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă; precum şi jurisdicţia muncii.

Aşa cum s-a reliefat în doctrina de specialitate, obiectul de reglementare al dreptului muncii se circumscrie în primul rând sferei raporturilor juridice de muncă ce se nasc din încheierea unui contract de muncă. În al doilea rând, sfera de reglementare prorpie dreptului muncii cuprinde şi unele raporturi juridice conexe (pregătirea profesională, protecţia şi igiena muncii, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile sindicatelor şi patronatelor, jurisdicţia muncii), denumite astfel pentru că derivă din încheierea contractului de muncă ori sunt grefate pe acesta, servind la organizarea muncii şi la asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea ei.

Metoda de reglementare folositã în dreptul muncii, respectiv modalitatea elaborãrii normelor de drept al muncii, este mixtã. Raporturile juridice sunt reglementate atât prin metoda reglementãrii directe, prin norme imperative elaborate de puterea statalã, cât şi prin metoda egalitãţii pãrţilor, prin norme negociate de pãrţile raportului juridic aflate în cadrul negocierii în poziţii de egalitate juridicã. Aceste norme elaborate prin metoda egalitãţii pãrţilor apar în urma negocierii contractelor individuale şi colective de muncã. Dreptul muncii este, în principal, un drept negociat, de origine convenţionalã. Totuşi, deşi este vorba despre un domeniu privat, necesitatea asigurãrii unei protecţii minimale a salariilor impune intervenţia autoritãţii statale pentru a reglementa în mod imperativ anumite drepturi ale salariaţilor al cãror nivel minimal nu mai poate fi încãlcat prin negociere.

§4. Izvoarele dreptului muncii

În acceptiunea juridică a noţiunii, izvoarele de drept nu se referă la esenţa dreptului, ci la formele specifice în care acesta îşi găseşte expresia. Pentru a-şi realiza rolul lor de organizare a vieţii sociale, normele juridice sunt exprimate în anumite forme, proprii dreptului, care poartă denumirea generică de acte normative. Din punct de vedere material, actele normative se definesc ca reguli abstracte; ele sunt formulate vizând situaţii tipice enunţate în abstracto.

Izvoarele dreptului muncii sunt formele de exprimare a normelor juridice în dreptul muncii. Sistemul legislatiei muncii este alcătuit din ansamblul actelor normative (legi, ordonante, hotarâri ale Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor etc.), care reglementează relaţii sociale ce fac obiectul dreptului muncii. În principiu, legislaţia muncii este unitară, normele ei cârmuind raporturile juridice de muncă ale tuturor categoriilor de salariaţi. În categoria izvoarelor dreptului muncii trebuie încadrate, în primul rând, normele Uniunii Europene, în special, regulamentele, care au aceeaşi forţă ca şi legile naţionale, precum şi alte reglementări transpuse în dreptul intern. Sunt, de asemenea izvoare convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, şi normele Consiliului Europei ratificate de România.