Răspunderea Șefului de Stat

1.Introducere

Demersul fundamental urmat în această lucrare este centrat pe analizarea şi interpretarea unui set de neclarităţi referitoare la prerogativele şefului statului enunţate în Constituţia României. În primul rând, această lucrare analizează construcţia constituţională a acestei instituţii prin prisma revizuirii Constituţiei din 1991 prin legea din 2003 în care se remarcă tendinţa spre o limitare a prerogativelor prezidenţiale. Experţii în domeniu au identificat această trecere ca o modificare radicală în sistem marcând transgresiunea de la un sistem semiprezidenţial la unul parlamentar. Această tranziţie este supusă unor dezbateri intense, formal afirmându-se că regimul românesc emanat din Constituţie este semiprezidenţial. Această lucrare identifică într-o primă fază principalele dimensiuni ale acestei tranziţii, pentru ca în a doua etapă să analizeze incompatibilităţile dintre practica constituţională şi cea politică. În acest sens, se aduce în discuţie problema sensibilă a imunităţii prezidenţiale şi aspectele paradoxale legate de responsabilitatea penală a preşedintelui în perioada post-2003.

Structural, lucrarea este organizată în patru părţi interconectate ce au rolul de a ilustra o pluriperspectivă asupra instituţiei şefului statului în România. Astfel, în prima parte vor fi sintetizate principalele prerogative prezidenţiale conforme cu Constituţia revizuită a României. În continuare, se va accentua aspectul imunităţii prezidenţiale şi implicaţiile juridice ale acestuia, subliniind discrepanţele dintre teoria constituţională şi practica politică.

Cea de-a treia parte pune în prim plan dezbaterea asupra tipului de sistem politic în România – semiprezidenţial sau parlamentar, lăsând deschisă această problematică fără însă a exclude argumentele şi observaţiile ce conferă pertinenţă celor două poziţii. Dezbaterea asupra tipului de sistem este relevantă pentru instituţia Preşedintelui în măsura în care conferă putere simbolică acestuia în interpretarea Constituţiei şi a prerogativelor statale.

În partea finală a lucrării se va prezenta o speţă privind chemarea în judecată a actualului preşedinte al României şi se va încerca explicitarea incoerenţelor aparente generate de ciocnirea a două variabile contradictorii – imunitate prezidenţială şi răspundere juridică.

2.Prerogativele prezidenţiale

Înainte de a analiza problema imunităţii prezidenţiale şi a lansa argumentele dezbaterii legate de această problemă, voi prezenta principalele prerogative ale instituţiei şefului de stat în modul în care sunt descrise în Constituţia revizuită a României din 2003. Astfel, în Capitolul II al Titlului III – articolele 80-101 sunt descrise principalele prerogative prezidenţiale.

Capitolul II debutează cu explicitarea rolului Preşedintelui ce îşi asumă poziţia de „garant al independenţei naţionale, a unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării”. Acelaşi articol 80 identifică şeful statului ca „mediator între puterile statului, precum şi între stat şi societate”, cu rolul explicit de „a veghea asupra funcţionării autorităţilor publice”.”Din analiza textului constituţional se desprinde constatarea că preşedintele are o poziţie specifică în sistemul organelor statului, el neconfundându-se cu nici una din puterile statului.”

Alegerea Preşedintelui se face, în concordanţă cu articolul 81, „prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”. Durata mandatului – obiect al revizuirii constituţionale din 2003 – este de cinci ani şi poate fi prelungită în caz de război sau de stare de urgenţă. S-a considerat că „(...) este preferabil ca alegerile parlamentare să nu coincidă cu alegerile prezidenţiale, astfel încât componenţa forumului legislativ să nu fie influenţată în nici un fel de opiniile alegătorilor pentru unul sau altul dintre candidaţii în cursa prezidenţială.”

Prerogativele prezidenţiale se exercită pe paliere compatibile cu separarea puterilor în stat:

- Puterea legislativă – Preşedintele „adresează mesaje Parlamentului” (articolul 88), „poate dizolva Parlamentul” (articolul 89)

- Puterea executivă – „numeşte şi consultă Guvernul” (articolele 85, respectiv 86), „participă la şedinţele Guvernului” (articolul 87)

- Puterea judecătorească – „graţiază condamnaţi” (articolul 94), „numeşte judecători” (articolul 125), „prezidează şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii” la care participă (articolul 133 alin (6)).

Alte atribuţii ale Preşedintelui României:

- „poate consulta poporul prin referendum privind probleme de interes naţional” (articolul 90)

- „are atribuţii în politica externă şi în domeniul armatei” (articolele 91, respectiv 92)

- „poate institui stare de asediu sau de urgenţă” (articolul 93)

- „conferă decoraţii şi titluri de onoare, acordă grade, numeşte în funcţii publice” (conform articolului 94).

Suspendarea din funcţie este posibilă prin votul a două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor în cazul unor incompatibilităţi grave între acţiunea Preşedintelui şi prevederile constituţionale. Punerea sub acuzare – conform articolului 96 – se poate face doar în caz de „înaltă trădare”. Ambiguitatea acestui termen a alterat indirect valoarea legii fundamentale. Însă, „receptându-se o soluţie din spaţiul francez, s-a opinat că textul constituţional acreditează o soluţie în acord cu care „infracţiunea” de la articolul 96 ar excede cadrul legal ordinar, având implicaţie de natură politică, ce vizează „o acţiune contrară constituţiei şi intereselor ţării”.”

Decretele emise de Preşedinte, precizate în articolul 100, nu sunt valide în cazul în care nu sunt publicate în Monitorul Oficial. Primul-ministru trebuie să contrasemneze toate actele Preşedintelui referitoare la tratate internaţionale - articolul 90 alineatul (1), numirea reprezentanţilor diplomatici – articolul 90 alineatul (2), mobilizarea forţelor armate şi respingerea agresiunii – articolul 91 alineatele (2) şi (3), instituirea stării de asediu sau de urgenţă – articolul 93 alineatul (1), conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare, acordarea gradelor şi graţierea individuală – articolul 94 alineatele (a), (b) şi (d).

„Remarcăm că întregul sistem al relaţiilor dintre Preşedinte şi Parlament este axat pe ideea că Preşedintele, care este un factor de echilibru în viziunea Constituţiei între toate puterile statului, trebuie să ţină seama de punctul de vedere al Parlamentului.” Din acest punct de vedere, Constituţia tinde să definească un sistem cu tendinţe parlamentare în care Preşedintele se confruntă cu un număr de situaţii în care decizia sa trebuie să fie acceptată şi validată de Parlament.

Legea revizuirii Constituţiei din 2003 nu a adus modificări profunde instituţiei şefului de stat. Principala modificare reglementează raportul Preşedinte-Guvern, prin specificare în articolul 107 că „Preşedintele nu îl poate revoca pe primul ministru”. De asemenea, „au fost aduse totuşi anumite precizări legate de punerea sub acuzare a Preşedintelui, [şi] privind dreptul său de a încheia tratate internaţionale (...).”