Recenzie la Codul Convenției Europene a Drepturilor Omului

Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este o lucrare realizată cu asistenţa programului comun al Consiliului Europei şi Comisiei Europene pentru a spori independenţa, transparenţa şi eficacienţa justiţiei în Republica Moldova. Lucrarea de bază este divizată în cinci capitole numite cărţi care nu prezintă Convenţia ca un text perfect, ci din contra Convenţia este criticată, comparată cu alte legi internaţionale şi interne pentru a aduce cititorul – la diferite concluzii referitoare la Convenţie şi la alte legi, pentru a înţelege că această Convenţie este una din cele mai bune, nu deaceea majoritatea statelor europene au aderat la ea.

Referitor la cele cinci capitole ale acestei lucrări putem spune că: primul capitol numit „domeniul de aplicare”, continuînd cu cel de-al doi-lea „drepturi normative”, al trei-lea „protecţia europeană a drepturilor amului”, al patru-lea „texte diverse”, şi al cinci-lea „texte privind aplicarea Convenţiei în Franţa” constitue un ansamblu de idei, cazuri reale, hotărîri cu privire la această Convenţie – în paralel cu alte norme intenaţionale şi interne ale statelor parţi la Convenţie şi alte state din lume.

Pornind de la capitolul întâi observăm că lucrarea se bazează în totalitate pe normele Convenţiei şi pe alte norme ale altor tratate şi convenţii pentru a aduce cititorului o mai largă închipuire cu privire la cele ce a dorit legiitorul „Înaltele părţi contractante” să relateze adoptînd aceste lege.

În primul capitol „Domeniul de aplicare” se observă de la bun început cum Jean-Loup Charrier ne explică ceea ce a dorit Guvernele semnatare prin această Convenţie, ne dă referinţe la alte acte înternaţionale. În al doi-lea rînd am concluzionat că Andrei Chiriac a avut şi el o deosebită importanţă prin aceea că nu numai a tradus integral această operă, dar a adus şi aport prin unile schimbări, prin aceea că aduce referire la primii paşi ai RSSM de democratizare prin aderarea la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, şi la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale conform actelor normatove care au o importanţă primordială pentru statul nostru.

Tot în capitolul întâi sunt date referinţe la cazurile cu care s-au confruntat statele membre ale Convenţiei în privinţa aplicării ei pe teritoriul lor. Din cele citite aş vrea să concluzionez că prin art. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului „Înaltele părţi contractante au obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile omului oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor, şi de astfel recunosc oricărei persoane acest drept fără disciminare.

Tot astfel în prima carte se vorbeşte cum statele membre ale Convenţiei au preîntîmpinat problemele în procesul de implimentare a Convenţiei pe plan intern. Sunt date cazuri în care Franţa avea deosebite probleme în privinţa implimentării Convenţiei în dreptul său intern, chiar mulţi oponenţi ai acestei Convenţii aplicau, sau mai bine spus tălmăceau astfel Convenţia, într-un fel sau altul abuzând, spunând că legile lor interne sunt mai perfecte decât Convenţia dată. Iar în privinţa articolului 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundementale se spune că „obligaţia Înaltelor Părţi Contractante este aceea de-a respecta drepturile oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor”.

Ca deobicei apar probleme de ordin tehnico-juridic unde unele ţări contractante tălmăcesc diferit Convenţia, deoarece cele două exemplare în care a fost adoptată această Convenţie sunt în limba engleză şi franceză, acestea puţin diferă după sensul lor, însă avînd acelaşi conţinut. Mulţi sunt deacor cu această părere deoarece spun că este o oarecare deosebire, numai că însăşi Curtea Europenă a Drepturilor Omului din acestă cauză dă explicaţii la diferiţi termeni, tocmai deaceia cei care au intrat în conflict cu astfel de probleme trebue să se bazeze pe explicaţiile şi multiplile hotărîri ale Comisiei şi predecesoarea ei, Curtea Europene ale Drepturilor Omului, care pe parcursul ultimilor 50 de ani a acumulat o jurisprudenţă ampla.

Problemele au apărut de la bun început, chiar cu prevederile primului articol al acestei Convenţii, deoarece termenii acestui articol erau expliacţi diferit de statele contractante ca de exemplu „persoană” şi „jurisdicţie”.

Deci Curtea prin explicaţiile sale a ajutat Înaltele Parţi Contractante să ajungă la un numitor comun în ceea ce priveşte sensurile şi tălmăcirea acestei Convenţii. Din explicaţiile Curţii reiese că persoana poate fi orice fiinţă umană născută vie, iar acea persoană poate în cazul cînd i sa încălcat un drept şi a pierdut orice şansă de recurs posibil în ţara sa, să înainteze o plîngere la CEDO, deci persoana dată poate fi cetăţean al ţării respective, apatrid sau chiar cetăţean străin, adică orice fiinţă umană care locuieşte pe teritoriul unei ţări membre la Convenţie.

Obligaţia Înaltelor părţi contractante este acea de a pune propria legislaţie în conformitate cu convenţia şi să o repecte potrivit principiului pacta sunt servanda.

Cea de-a doua carte „drepturile normative” este compusă din drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie şi Protocoalele 1, 4, 6 şi 7.

Începînd cu art.2 „dreptul la viaţă”, autorul ne aduce diferite exemple, probleme şi sarcini cu care statele contractante, inclusiv şi Curtea s-au confruntat pe parcursul timpului. Pornind de la simplul fapt că dreptul la viaţă este un drept absolut, el trebue să fie şi asigurat de stat şi să nu-i fie aduse atingeri acestuia.

În prezentul cod sunt date exemple concrete în care statele pe parcursul existenţei Convenţiei au difinit diferit noţiunea cu privire la persoană, dreptul la viaţă, dreptul de a muri, în ce situaţie statul are dreptul de-a neglija acest drept. Sunt date diferite opinii a diferitor persoane şi a Curţii cu privire la fetus şi la dreptul lui de-a se naşte, dreptul mamei de-a păstra fetusul sau de-a renunţa la el, dreptul tatălui de a lua decizii în privinţa fetusului. Exemplele jurisprudenţei franceze în privinţa întîmplărilor legate de decesul deţinuţilor sau a persoanelor grav bolnave, adică eutanasia în care statele privesc diferit această practică, în care Curtea se eschivează să răspundă concret şi precis la dreptul persoanei de a lua hotărîre de-a muri. Cazurile destinatarilor prin ricoşeu, în care Curtea spune că victima îndirectă are dreptul de-a cere garantarea acestui drept, adică soţia unei persoane asasinate trebue considerată victimă indirectă a unei încălcări a art.2 din Convenţie. Moartea poate fi doar provocată în cazurile expres descrise în Convenţie, dar nu mai mult, dar şi de aici există derogări dat fiind existenţa Protocoalelor nr.6 , nr.13 adoptate de unele părţi contractante prin care este abolită moartea capitală ca sancţiune penală indiferent cel fel de situaţia ar fi în stat război sau pace. Însă aceste Protocoale nu sunt obligatorii pentru toate părţi contractante dat fiind faptul că unele ţări nu au aderat la unele din aceste protocoale, cum ar fi Federaţia Rusă care nu este semnatară. Prin paragraful 2 lit.(a), (b), (c) a Convenţiei permite statelor şi altor autorităţi statale să ia unele măsuri în care poate fi cauzată moartea cueva. De aici rezultă că moartea nu este considerată ca o încălcare a acestui artiloc doar în cazurile art.2 paragraful 2 lit.(a), (b), (c). Curtea mai precizează unele lucruri cu privire la felul şi modalitatea de reprimare a tulburărilor violente, spunînd că statul nu trebue sa abuzeze de aceste drepturi şi trebue să ia măsuri corecte şi precise pentru a evita moartea persoanei.