Recidiva

1. Noţiuni.

Recidiva constituie cea de-a doua formă a pluralităţii de infracţiuni si este reglementată încât în normele Codului penal în vigoare prin dispoziţia din art. 32. sunt cuprinse toate ipotezele în care o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune, după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune.

În caz de recidivă, ca şi în caz de concurs de infracţiuni, unei persoane i se impută săvârşirea a cel puţin două infracţiuni. Dar în timp ce la forma denumită concurs, săvârşirea de către aceeaşi persoană a două sau mai multe infracţiuni are loc mai înainte ca acea persoană să fi suferit vreo condamnare definitivă, la forma de pluralitate denumită recidivă, săvârşirea de către aceeaşi persoană a uneia sau mai multor infracţiuni are loc după ce acea persoană fusese definitiv condamnată pentru o altă infracţiune.

Existând această deosebire caracterizantă între forma de pluralitate de infrac¬ţiuni denumită concurs şi forma de pluralitate a recidivei, cele două forme de plurali¬tate constituie instituţii juridice distincte, fiecare din ele necesitând o elaborare teoretică şi o reglementare legală corespunzătoare.

Din confruntarea conţinutului specific al celor două instituţii, putem uşor constata că deosebirea dintre forma concurs de infracţiuni şi forma recidivă nu se limitează numai la o simplă accidentalitate procesuală (existenţa sau inexistenţa unei condamnări definitive), ci coboară în substanţa fenomenului infracţional plural, diferenţiindu-l sub aspectul său criminologie. Persoana care a mai fost anterior condam¬nată sau care a şi executat o pedeapsă se află într-o situaţie de fapt deosebită de situaţia persoanei căreia i se impută un concurs de infracţiuni. Tocmai din cauza acestei situaţii distincte, recidiva trebuie să constituie obiectul unei instituţii speciale de drept penal.

Datorită deosebirii substanţiale dintre concursul de infracţiuni şi recidivă, accentul cercetării teoretice ca şi al reglementării juridice cade asupra unor preocu¬pări deosebite, în timp ce la concursul de infracţiuni, acest accent cade pe problema calculării pedepsei comune pentru mai multe infracţiuni, în vederea realizării unei bune individualizări a pedepsei, în cazul recidivei accentul cade pe problema influen¬ţei pe care existenţa unei condamnări penale sau a executării unei pedepse anterioare o poate avea asupra pedepsei ce trebuie aplicată aceleiaşi persoane care a săvârşit din nou o infracţiune. Perseverarea pe calea infracţiunii, de către infractorul faţă de care s-a manifestat reacţiunea represivă a societăţii, pune probleme speciale în lupta împo¬triva fenomenului infracţional. Este adevărat că, din punctul de vedere al pericolului social pe care îl prezintă persoana, este posibil să nu existe totdeauna o deosebire între autorul unei pluralităţi de infracţiuni sub forma concursului şi autorul unei pluralităţi sub forma recidivei, dat fiind că în ambele situaţii putem avea de-a face fie cu o perseverenţă infracţională a făptuitorului, fie cu un concurs de împrejurări care în mod accidental au putut determina repetarea infracţiunii. Dar, spre deosebire de concursul de infracţiuni, în cazul recidivei, existenţa unei condamnări penale, în dispreţul căreia făptuitorul perseverează pe calea infracţiunii, sau executarea unei pedepse de o anumită gravitate, care s-a dovedit ineficace faţă de el, creează pre¬zumţia puternică a unui ridicat grad de pericol social al infractorului recidivist. Starea de pericol care rezultă din dovada ineficientei avertismentului primit prin condam¬narea definitivă şi mai ales din dovada ineficientei executării pedepsei anterioare face ca infractorul recidivist să se individualizeze criminologie ca o figură aparte, care ridică probleme specifice în lupta pentru reeducarea lui, pentru realizarea scopurilor urmărite prin pedeapsă. Aceste probleme specifice au impus, ca necesară, regle¬mentarea în Codul penal a instituţiei recidivei. Prin această reglementare sunt sta¬bilite cu exactitate condiţiile de existenţă a stării de recidivă şi consecinţele juridico-penale pe care ea le antrenează, în prezenţa unei asemenea reglementări, recidiva penală nu poate fi, în legislaţia noastră, decât „legală", în sensul că condiţiile stării de recidivă şi consecinţele ei sunt determinate de lege, aşa încât numai în aceste condiţii, stabilite de legea penală, o pluralitate de infracţiuni poate primi calificarea de recidivă, în felul acesta, legea trasează o linie de demarcaţie precisă între instituţia recidivei şi instituţia concursului de infracţiuni.

Reglementarea recidivei serveşte nu numai la realizarea individualizării judi¬ciare a pedepsei pentru infracţiunea săvârşită posterior condamnării definitive, dar şi la realizarea individualizării administrative, prin efectele pe care Ie poate produce în aplicarea liberării condiţionate şi, eventual, a amnistiei şi graţierii, atunci când se prevede exceptarea recidiviştilor de la beneficiul unor asemenea măsuri.

Codul penal în vigoare, reglementând instituţia recidivei, a prevăzut în art. 37, structura juridică a acestei forme de pluralitate de infracţiuni1

2. Condiţiile recidivei.

Fiind o formă a pluralităţii de infracţiuni, recidiva presupune cel puţin două infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană, infracţiunea cea de-a doua fiind săvârşită după condamnarea definitivă a făptuitorului pentru cea dintâi. Condamnarea definitivă pentru infracţiunea anterioară şi infracţiunea săvârşită ulterior condamnării constituie cei doi termeni ai recidivei. Termenul de infracţiune este folosit în accepţiunea sa largă, potrivit definiţiei noţiunii de infracţiune în ge¬neral (art. 17 C. pen.) şi explicaţiei privitoare la înţelesul expresiei: „săvârşirea unei infracţiuni" (art. 144 C. pen.). Oricare dintre infracţiunile care constituie vreunul din termenii recidivei poate fi o faptă consumată sau o tentativă pedepsibilă, un fapt de participaţie ca autor, instigator sau complice. Condiţiile de existenţă a recidivei se referă la fiecare dintre cei doi termeni, dar trăsăturile caracteristice fiecăruia din termeni trebuie să caracterizeze, în ansamblu, un anumit grad de pericol social sporit al infractorului, perseverenţa lui pe calea infracţiunii. La stabilirea condiţiilor de existenţă a stării de recidivă trebuie, să fie avute în vedere acele trăsături caracteristice termenilor, din care să rezulte o asemenea caracterizare de ansamblu. Totodată trebuie precizat că unele dintre aceste trăsături pot caracteriza nu numai acel grad de pericol social sporit al persoanei, specific stării de recidivă, dar şi unele diferenţieri specifice în cadrul acestui plafon. Astfel, de exemplu, existenţa condam¬nării definitive caracterizează primul termen al recidivei şi, deci, pericolul social specific acesteia; dar faptul că pedeapsa stabilită prin condamnarea anterioară a şi fost executată şi totuşi infractorul a săvârşit o nouă infracţiune, dovedind că nu s-a îndreptat prin pedeapsă, constituie dovada unui mai accentuat grad de pericol social al acestuia. S-a dat denumirea de modalităţi ale recidivei acestor diferenţieri care apar datorită variaţiunilor pe care le prezintă primul termen al recidivei. Starea de recidivă apare în mod concret, sub una din aceste modalităţi, ca recidivă după con¬damnarea definitivă şi recidivă după executarea pedepsei şi de aceea o caracterizare ştiinţifică a recidivei trebuie să ţină seama de această realitate. Aşa se explică de ce Codul penal în vigoare se referă la diferitele modalităţi ale recidivei, stabilind condiţii de existenţă pentru fiecare dintre ele.

Desigur, modalităţile tipice se pot prezenta în forma lor simplă: săvârşirea unei infracţiuni după condamnarea definitivă, sau după executarea pedepsei; dar se pot ivi situaţii complexe, de exemplu: săvârşirea unei infracţiuni după ce infractorul săvârşise anterior două infracţiuni pentru care fusese definitiv condamnat pentru una şi executase pedeapsa pentru cealaltă.