Recrutarea funcționarilor publici, organizarea și desfășurarea concursului

1. SCURT ISTORIC

Existenţa statului, înţeles sintetic ca putere organizată asupra unei populaţii, pe un anumit teritoriu, a presupus, încă din momentele sale de început, o continuă adaptare la dinamica vieţii economice, sociale şi politice. Potrivit teoriei separaţiei puterilor în stat, funcţiile pe care statul le dobândeşte în asigurarea suveranităţii sale, funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia judecătorească nu pot fi realizate decât prin exercitarea lor de către puteri independente, reprezentate la nivel politico-juridic de organe corespunzătoare.

Pentru realizarea acestor funcţii ale statului se înfiinţează servicii publice, care, la rândul lor, sunt înzestrate cu funcţii publice – atribuţii, competenţe şi răspunderi specifice sarcinilor pe care acestea le realizează în scopul satisfacerii intereselor generale ale societăţii 2.

La nivel european au existat puternice preocupări pentru reglementarea funcţiei publice, fără a se confunda tradiţiile privitoare la funcţia publică cu apariţia unui statut general. Funcţia publică există cu siguranţă cu mult înainte de a fi adoptat, în premieră europeană, un statut general al funcţiei publice, în Spania anului 1852.

Pe bună dreptate, Mircea Djuvara considera că „realitatea cea mai puternică şi cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat este statul“ 1.

În România, reglementarea funcţiei publice, în sensul modern al accepţiunii, a fost realizată prima dată de Regulamentele Organice. Urmează cronologic, prevederi ale Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi ale Legii electorale din timpul lui Cuza, precum şi cele ale Constituţiei din 1866, pentru ca abia prin Constituţia din 1923 să se considere oportun momentul adoptării unui statut al funcţionarilor publici, concretizat prin Legea din 19 iunie 1923, în vigoare până în 1940. Evoluţia ulterioară a reglementărilor în materie a fost determinată de cursul evenimentelor care au îndepărtat societatea românească de pe calea unei democraţii autentice.

Un moment relevant în scurta prezentare a istoricului reglementării funcţiei publice este adoptarea Constituţiei României din 1991, iar în temeiul acesteia adoptarea, nejustificat de târziu, a Statutului funcţionarului public, prin Legea nr. 188/1999.

Asupra naturii juridice a funcţiei publice s-au exprimat diferite puncte de vedere, cele mai semnificative fiind cele constituite în teoria situaţiei contractuale şi în teoria statului legal. Prima teorie a încercat definirea funcţiei publice fie prin intermediul unor instituţii de drept civil (contractul de mandat), fie prin intermediul unor instituţii de drept administrativ (contractul administrativ). Mai recent, s-a făcut apel la instituţii ale dreptului muncii (contractul individual de muncă) pentru a explica natura juridică a funcţiei publice.

Dintr-o asemenea perspectivă, definirea funcţiei publice nu pare a fi o sarcină prea uşoară. În doctrina interbelică, funcţia publică a fost înţeleasă ca fiind „complexul de puteri şi competenţe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulţi), persoană fizică care, executând puterile în limitele competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată funcţiunea“ 3.

Într-o definiţie mai recentă, funcţia publică este considerată „situaţia juridică a persoanei fizice – învestită legal cu atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice – ce constă în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care formează conţinutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă şi organul care l-a investit“ 4.

Prezentarea a două dintre definiţiile de referinţă în materie nu a avut pretenţia de epuizare a posibilelor perspective de analiză a noţiunii de funcţie publică, cu atât mai mult cu cât potrivit definiţiei legale, întâlnită în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public, art. 3 şi în actele normative care îşi au temeiul în această Lege, funcţia publică este ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea şi instituţia publică în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale.

2. FUNCŢIONARUL PUBLIC - CONCEPT, TIPOLOGIE

În conformitate cu prevederile art. 2, alin. 2 din Legea nr. 188 din 8 Decembrie 1999, privind Statutul funcţionarilor publici, funcţionarul public este pesoana numită într-o funcţie publică. Astfel, considerăm necesar să ne oprim şi asupra conceptului de funcţie publică.

Potrivit legii, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală.

Funcţionarul public este persoana fizică numită într-o funcţie publică, numire care se face de către conducătorul unei instituţii publice printr-un act de putere publică. Pentru ocuparea unei funcţii publice se cere îndeplinirea unor condiţii de două categorii: generale şi de studii. Dintre condiţiile generale amintim: cetăţenia română, domiciliul în România, cunoaşterea limbii române scris şi vorbit, vârsta minimă de 18 ani, apt din punct de vedere medical, credinţa civică şi morală corespunzătoare funcţiei publice.