Redactarea Actelor Normative

general, în literatura de specialitate se apreciază că proiectele de acte normative trebuie redactate într-un stil specific normelor juridice. Potrivit opiniei I. Vida, stilul nu este specific normelor juridice, ci actului normativ.

Redactarea legilor se realizează urmând anumite procedee și metode, precum și anumite principii care trebuie să răspundă, cât mai exact unei reglementări științifice, clare și coerente. Aceste principii, metode folosite în procesul de redactare a actelor normative formează tehnica legislativă. În literatura de specialitate occidentală este preferat termenul de legistică formală. Tehnica legislativă reprezintă o parte a științei legislative. Aceasta din urmă se ocupă în mod special, de studierea sistematică a metodelor de redactare a textelor de lege.

Tehnica legislativă (sau legistica formală) este arta de a face legile. Ea reprezintă o parte a științei legislative care are drept obiect aplicarea opțiunilor politicii legislative și constă nu numai în redactarea textului de lege sau mai general, în organizarea sa (plan, titluri, diviziuni etc.), dar și în alegerea și coordonarea modurilor de enunțare a normei de drept și a procedeelor tehnice de realizare. Cu alte cuvinte, legistica formală sau tehnica legislativă este cea care analizează sistemul de comunicare și furnizează principiile menite să amelioreze cunoașterea textelor legislative.

În principiu, cea mai bună modalitate de a pregăti un text normativ reprezintă o activitate care se desfășoară în două faze elaborarea politicilor legislative și redactarea actelor normative (formularea textului) ce concretizează politica aleasă. Redactarea legilor necesită competențe juridice speciale care se bazează pe o deosebită înțelegere a metodologiei legislative și pe o mare experiență privind tehnicile de redactare. Redactarea legilor presupune folosirea sistematică și adesea foarte minuțioasă a unor calități specifice de analiză și de redactare. Această sarcină revine unor specialiști în redactarea legilor care sunt, în general, funcționari cu studii juridice. Sarcina principală a redactorilor este aceea de a transpune o politică anume într-un ansamblu coerent de norme. În afară de aceasta, redactorul are ca sarcină să facă astfel ca proiectul de lege să fie conform cu celelalte texte normative, ca metodele pe care le utilizează să fie ușor de folosit, iar din punct de vedere juridic eficiente, ca formele obișnuite să fie respectate iar formularea juridică să fie pertinentă și inteligibilă. Textul final al proiectului trebuie să reflecte în mod clar și exact imperativele legislative.

Atunci când vorbim de modul de elaborare a actului normativ trebuie să avem în vedere stilul acestuia care trebuie să fie sobru și concis, clar și neechivoc, să excludă orice dubii privitoare la respectarea regulilor gramaticale și de ortografie.

Procesul de redactare a actului normativ este o parte componentă a procesului de creare a dreptului. În cadrul acestui proces, operațiunea de elaborare a actului normativ este consecutivă demersului de stabilire a conceptelor juridice și mai ales a regulilor de drept. În această fază este necesar a fi găsite cuvântul și formula conceptelor care să facă posibilă exprimarea regulilor de drept. Cuvântul și formula de combinare a cuvintelor formează instrumentele necesare pentru comunicarea noțiunilor, normelor și raționamentelor juridice. În aceste condiții, o deosebită importanță pentru legistica formală o prezintă limbajul juridic, existând un limbaj specific dreptului, respectiv un mod special de exprimare a gândirii și a realității juridice, care se abate de la vorbirea curentă și care împrumută elemente exterioare acesteia. Profesorul J.L. Bergel a pus în evidență existența unei terminologii juridice, a unui vocabular juridic, și a altor instrumente care fac posibilă exprimarea și comunicare normei de drept.

Terminologia juridică reprezintă ansamblul cuvintelor tehnice ce aparțin științei sau artei. În domeniul dreptului, pentru a se realiza o riguroasă și corectă exprimare a conceptelor juridice, este necesar ca fiecare concept să fie reflectat printr-un termen adecvat. Astfel se naște terminologia juridică și ,odată cu ea, semantica juridică. De obicei, cuvintele utilizate de terminologia juridică sunt preluate din vocabularul comun, dar prin încărcarea lor cu o semnificație juridică se diferențiază de sensul comun și devin elemente de sine stătătoare ale terminologiei juridice.

Vocabularul juridic reprezintă fondul principal de cuvinte al limbii române care este utilizat în domeniul juridic. În cadrul acestuia pot fi întâlnite trei componente principale: a) terminologia juridică; b) cuvinte provenite din limbajul curent; c) cuvinte provenite din alte discipline științifice.

Vocabularul juridic utilizează în mod curent o parte a fondului de cuvinte specific limbajului comun.

Vocabularul juridic îndeplinește funcția de a răspunde unor exigențe legate de calitatea normei juridice și de comunicare a acesteia. Atunci când se redactează norma juridică, este necesar ca vocabularul juridic să fie folosit astfel încât faptele ce urmează a fi reglementate juridic să fie traduse în limbaj juridic pentru a se putea apoi căuta soluția juridică aplicabilă unei stări de fapt și invers.

În țările din sistemul de drept romano-germanic stilul și modul redacțional variază de la o țară la alta, în funcție de particularitățile sintactice și lexicale. Nivelul de generalizare a regulilor poate fi diferit și poate influența sensibil lungimea și complexitatea proiectului de lege. Cu toate acestea, un anumit număr de principii comune sunt pe larg acceptate:

• Enunțarea normelor sub o formă prescriptivă și nu în mod narativ;

• Formularea normelor în mod direct, evitarea perifrazelor și enunțarea doar a normelor care îndeplinesc o funcție juridică necesară;

• Evitarea frazelor lungi;

• Respectarea sintaxei normale;

• Utilizarea limbajului uzual, evitarea argoului juridic atunci când nu este necesar, doar folosirea terminologiei juridice pentru a formula noțiunile juridice;

• Textul trebuie să fie succint;

• Folosirea aceleași terminologii în ansamblul unei legi și a actelor normative în executare; folosirea aceluiași termen în aceeași situație și unui termen diferit într-o situație diferită;

• Evitarea termenilor și expresiilor ambigue, lipsite de conținut și prost definite;

• Pentru definirea unei norme trebuie evitată trimiterea la alte norme;

• Pentru modificarea altor legi, trebuie modificate, în mod expres dispozițiile avute în vedere.