Regimul Juridic al Stupefiantelor

Cap. 1: Introducere

Până la sfârşitul secolului al XIX - lea, problema stupefiantelor nu a fost cosiderată o problemă internaţională, care să reclame măsuri din partea mai multor state. Drogurile erau folosite şi răspândite în Extremul Orient şi în unele state din America de Sud de mai multe secole.

Astăzi nu mai poate fi ignorată trista realitate reprezentată de faptul că, în toată lumea, se constată o perfecţionare deosebită şi o “profesionalizare” a mediilor criminale implicate în traficul de droguri, pe fondul unei pronunţate consolidări a structurilor de tip mafiot. Prin amploarea şi dimensiunile lui, acest gen de trafic se manifestă ca un fenomen la scară planetară şi la ora actuală, îmbracă fără dubiu haina crimei organizate transnaţionale.

Există numeroase referiri , izvoare scrise sau tradiţii orale care atestă rolul drogurilor în viaţa oamenilor încă de la începutul istoriei. Există, aşadar, o istorie a drogurilor? Da, de ce nu. Oamenii, din timpuri imemoriale (unii cercetători indică pliocenul), au constatat că unele plante şi minerale au proprietăţi ce pot înlătura diferite dureri, pot vindeca anumite afecţiuni, totodată pot provoca unele senzaţii plăcute sau stranii, deformând trecerea timpului, percepţia sunetelor şi culorilor.

Cap. 2: Accepţiunea termenului drog

Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) arată că “drogul este o substanţă de sorginte vegetală, animală sau minerală care se întrebuinţează la prepararea unor medicamente sau ca stupefiant”.

În Dicţionarul Enciclopedic Român, drogului i se conferă aceeaşi sorginte însă, destinaţia este doar pentru “prepararea anumitor medicamente”

În limbajul diurn al omului modern ”drogul” este orice substanţă susceptibilă a da naştere toxicomaniei.

În Franţa definiţiile dicţionarelor actuale fac referire la caracterul toxic al „drogurilor” (substanţe toxice, stupefiante) după „Le Grand Robert” şi la dependenţa pe care ele o implică (substanţă psihotropă naturală sau sintetică, care induce dorinţa de a continua să o consumi pentru a regăsi senzaţia de bună dispoziţie pe care ea o creează), după „Le Grand Larousse Universel”.

Descoperim aceleaşi elemente ale definiţiei şi în studii mai specializate. Dicţionarul de droguri, de toxicomanii şi de dependenţă defineşte drogul ca o „substanţă psihoactivă implicând un consum abuziv, putând antrena manifestări de dependenţă”. Conform studiului de referinţă al autorilor Inaba şi Cohen despre excitanţi, calmante şi halucinogene, poate fi considerat drog „orice substanţă care antrenează distorsiuni de funcţionare a sistemului nervos central”.

Acest efort de clarificare a conceptului de drog conduce deci la două sensuri ale cuvântului. Primul este foarte larg, de tip toxicologic, şi corespunde ultimei definiţii citate. Un mare număr de medicamente se găseşte astfel inclus printre droguri. Al doilea, mai restrâns, este fondat pe noţiunea de dependenţă, termen, el însuşi definit de comunitatea ştiinţifică internaţională.

Observatorul francez al drogurilor şi toxicomanilor (O.F.D.T.) pentru termenul „drog” redă următoarea definiţie provizorie: „produs natural sau sintetic, consumat în vederea modificării stării de cunoştinţă, având potenţial de uzanţă nociv, de abuz sau de dependenţă, a cărui folosire poate fi legală sau nu”. Această definiţie include: stupefiantele (Convenţia ONU ‘61), substanţele psihotrope (Convenţia ONU ‘71), alcoolul, tutunul, dizolvantele, ciupercile halucinogene şi substanţele sintetice vitale (apă, aer), cafeaua, ciocolata, medicamentele psihoactive care nu se folosesc pentru modificarea stării de cunoştinţă.

Bazându-se pe această definiţie şi pe convenţii, termenul „drog” (sau uneori „produse psihoactive”) acoperă ansamblul produselor menţionate în acest studiu, ceea ce corespunde sub-ansamblurilor următoare: alcool, tutun, medicamente psihoactive, droguri ilicite.

Alţi specialişti în domeniu definesc ”drogurile” ca fiind substanţe naturale sau sintetice folosite de consumatori pentru acţiunea lor asupra psihicului (acţiune psihotropă) – ca stimulente sau ca sedative ale activităţii mentale, modificând senzaţiile şi percepţiile.

În opinia altor autori termenul de ”drog” trebuie înţeles în sensul de „stupefiant”, „produse sau substanţe stupefiante ori toxice”, „substanţe psihotrope”.Aceste sensuri răspund mai mult termenilor din convenţiile internaţionale (1961, 1971) în domeniu cât şi celor din legislaţiile naţionale.

Cap. 3: Principalele stupefiante

Macul poate fi caracterizat fără greş ca un adevărat ianus vegetal, el îmbinând proprietăţile de o excepţională valoare cu cele malefice. El este o foarte veche cunoştinţă a omenirii, dar de când, nu ne poate spune însă cu exactitate nimeni.

În ordinea menţionării lor, cele mai vechi atestări referitoare la stupefiante sunt făcute în tăbliţele sumerienilor din Mesopotamia, în urmă cu circa 7000 de ani. Ele au vizat macul din care se produce opiul şi derivatele sale. Ca preparat medicinal, opiul a fost menţionat de Scriponius Largus în anul 46 î.H..

Dezvăluindu-şi de foarte timpuriu calităţile terapeutice deosebite, opiul a căpătat o importanţă tot mai mare în practica medicală, în toate timpurile şi la toate popoarele care îl cunosc, interesul terapeutic pentru această substanţă păstrându-se aproape neştirbit până azi.

În 1804 chimistul J. Sequine, un ofiţer din armata napoleoniană, şi farmacistul F. Serturner, în 1805, vor izola din opiu morfina. În 1817 R.J.Robiquet va izola narcotina şi tot el va ficel ce reuşeşte să extragă codeina. În 1828, firma MERCKS, cu sediul la Darmstadt, trece la fabricarea morfinei, iar în 1948, G. Fr. Merck izolează papaverina.

În 1897, chimistul german H. Dreser descoperă heroina, el fiind convins că a găsit, în sfârşit leacul împotriva tuberculozei, boală care făcea ravagii la acel final de secol. Dar heroina va fi, dintre toate drogurile cunoscute până în prezent, cea care dă naştere cu cea mai mare uşurinţă toxicomaniei, euforia extrem de rapidă şi intensă pe care o provoacă făcând-o în ochii consumatorilor de pe toate continentele cel mai apreciat derivat al morfinei; în plus, se obţine cu eforturi relativ mici, prin acetilarea morfinei.