Regimul sancționator al minorilor - aspecte de drept comparat Franța - România

I. Introducere

Ca institutie, raspunderea penala, consecinta inevitabila a incalcarii normelor de drept, cuprinde un ansamblu dedispozitii privitoare la realizarea prin constrangere a normelor penale, la cauzele care fac ca aceasta sa fie inlaturata sau in care paote fi inlocuita cu alta forma a raspunderii juridice.

In procesul constatarii si angajarii raspunderii penale in cazul infractorului minor se intalnesc insa o serie de particularitati, cauzate de starea bio-psiho-fizica a acestuia, care influenteaza in mod direct atat determinarea capacitatii penale, cat si stabilirea regimului sanctionator, aspecte ce deosebesc tratamentul infractorului minor in domeniul raspunderii penale fata de cel al majorului. Totodata se impune a fi reliefat cadrul juridic in care se desfasoara reeducarea minorului delincvent in tara noastra, in raport cu viziunea actuala a legiutorului analizata si in lumina dreptului comparat, prin prisma legislatiei penale franceze.

Actualitatea temei propuse este determinată de: creşterea numărului infractorilor precum şi diversificarea infracţiunilor săvâşite de către minori, a factorilor ce contribuie la orientarea minorilor spre un comportament în dezacord cu legea şi a condiţiilor de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor; modificarea şi completarea legislaţiei în domeniu.

II. Evolutia reglementarii raspunderii penale

In istoria dreptului, in ceea ce priveste judecarea si pedepsirea infractorului minor, este de precizat ca la inceputuri nu exista o deosebire a modului de abordare intre minor si major. Aceasta situatie s-a datorat in mare masura modului superficial, chiar primitiv al abordarii problemei psihologice, particularitatilor pe care le prezinta din acest punct de vedere minorul, care sa conduca la un tratament diferentiat. Intrucat in final se urmarea mai ales o compensare de acelasi fel cu cea produsa prin infractiune (moarte pentru moarte), deci mai mult sentimentala, gradul de vinovatie nu a fost luat in calcul, la popoarele antice ignorandu-se total deosebirea de tratament al infractorilor minori fata de adulti. Astfel, pe prim plan se afla aprecierea faptei ca atare si a rezultatelor sale, neluandu-se in considerare aspecte legate de ,,vointa” faptuitorului.

Mai tarziu, in Grecia antica, in contextul unei vieti spirituale bogate, au aparut diferentieri, criteriul ce a determinat acest fapt fiind responsabilitatea minorilor.

In dreptul roman a fost consacrata o responsabilitate atenuata, odata cu nasterea organizatiilor statale care si-au asumat functia de a reprima infractiunile prin aplicarea pedepselor. Aceste diferentieri se faceau insa numai cand era vorba de crimina publica.

Concluzia care se poate retine, referitor la situatia minorilor infractori in dreptul penal antic, consta in inexistenta unui sistem de drept penal material sau procedural aplicabil acestora. Totusi, dreptul roman cuprindea precizarile cele mai substantiale, motiv pentru care a si influentat celelalte sisteme juridice in acest domeniu, unele preluand chiar intreaga reglementare.

Franta preia acest sistem in secolele al XVI-lea si al XVII-lea, situatie consemnata de jurisprudenta ce dateaza din aceasta perioada. Un fapt important 1-a constituit promovarea ideii ca minorul, in aceste cazuri, sa fie exclus nu numai de la aplicarea pedepsei, ci si de la urmarire, deci sa nu mai fie supus cercetarii, judecatii. Aceasta idee se extinde din ce in ce mai mult, fiind preluata de sistemele de drept moderne: copilul pana la o anumita varsta era exclus atat de la urmarire, judecata, cat si de la aplicarea unei pedepse. (in vechiul drept englez, impotriva copilului care nu implinise varsta de 7 ani nu se puteau efectua cercetari, aceeasi precizare fiind impusa si in dreptul spaniol, varsta limita fiind insa de 10 ani si jumatate).

Perioada de mari transformari, precum si viata spirituala pronuntata a secolului al XIX-lea au influentat si evolutia stiintelor juridice. Codurile care apar in acest secol promoveaza un principiu deosebit de important, si anume acela al individualizarii pedepselor si prevederi speciale de drept penal material pentru infractorii minori, dar si de drept procedural. S-a introdus principiul specializarii instantelor care, mai tarziu, a determinat specializarea judecatorilor, creandu-se tribunalele pentru minori (potrivit legii franceze din 24 iunie 1924, crimele savarsite de minori se luau din competenta juratilor, trecand la tribunale). De asemenea, intervin transformari si in domeniul penitenciar, minorii fiind tinuti separat de adulti, incercandu-se aplicarea unui regim educational.