Regulamentul - Izvor Derivat al Dreptului European

Regulamentul

- Notiuni introductive

După izvoarele primare, izvoarele secundare sau derivate (sau dreptul derivat, cum se mai numeste in literatura de specialitate) constituie cea de-a doua categorie importantă a izvoarelor dreptului comunitar european.

Aşadar, actele unilaterale ale instituţiilor constituie cel de-al doilea ansamblu al izvoarelor dreptului comunitar. Expresia drept derivat acoperă ansamblul actelor adoptate de instituţii abilitate în acest scop de tratatele constitutive, în vederea realizării obiectivelor tratatelor.

Termenul „derivat” este utilizat pentru a indica funcţia acestor acte (realizarea obiectivelor prevăzute de tratate), dar şi subordonarea lor tratatelor, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că dispoziţiile din dreptul derivat nu pot deroga de la tratatele constitutive, iar, pe de altă parte, că instituţiile abilitate nu pot adopta decât actele necesare îndeplinirii misiunii lor şi în condiţiile prevăzute în tratate. Acestea din urmă constituie fundamentul, cadrul şi limitele puterilor normative ale instituţiilor.

Pentru exercitarea puterii normative conferită instituţiilor de către tratat, în temeiul principiului competenţei de atribuire, articolele 189 din Tratatul CE, 161 din Tratatul CEEA şi 14 din Tratatul CECA au amenajat un sistem diversificat de acte unilaterale. Textele menţionate din Tratatele de la Roma definesc în termeni identici, iar în Tratatul CECA întrucâtva în termeni diferiţi, natura şi caracterul actelor pe care instituţiile pot să le adopte în exercitarea funcţiilor lor.

Rolul acestor texte este de a oferi o “definiţie legală”, de altfel incompletă, a instrumentelor juridice de care dispun instituţiile, fără însă a le investi cu competenţe speciale, ceea ce înseamnă că de fiecare dată competenţa necesară pentru a edicta actele enumerate de articolul 189 din Tratatul CE (articolul 161 din Tratatul CEEA şi articolul 14 din Tratatul CECA), trebuie să fie conferită expres de alte dispoziţii din tratate.

Astfel, conform art. 189 alin. 1 din Tratatul CE, aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht, pentru îndeplinirea misiunii lor şi în condiţiile prevăzute în tratat, Parlamentul European, împreună cu Consiliul şi Comisia, adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize.

O enumerare identică a actelor unilaterale ale instituţiilor figurează şi la articolul 161 din Tratatul CEEA.

În Tratatele de la Roma erau deci menţionate cinci feluri de acte: regulamentele, directivele, deciziile, recomandările şi avizele.

În Tratatul CECA (expirat in 2002) însă, articolul 14 prevedea numai trei feluri de acte şi anume: deciziile, recomandările şi avizele.

Tratatul de la Lisabona a menţinut cele cinci categorii de acte comunitare menţionate anterior, nepreluând în acest domeniu, prevederile predecesoarei sale constituţii care operase o redenumire a tuturor izvoarelor dreptului comunitar.

În conformitate cu articolul 249 din Tratatul CE, modalităţile de acţiune ale Comunităţii Europene sunt regulamentul, directiva, decizia, recomandările şi avizele, care sunt creaţii juridice originale ale dreptului comunitar, diferite de instrumentele juridice naţionale şi internaţionale. Instituţiile Uniunii Europene nu pot adopta astfel de acte juridice decât dacă o dispoziţie a tratatelor le conferă competenţă în acest sens (principiul competenţelor de atribuire). Diferitele acte juridice (cu excepţia recomandărilor şi avizelor, care nu au caracter obligatoriu) trebuie să se întemeieze pe dispoziţii concrete ale tratatelor (inclusiv aşa-numitele competenţe implicite).

În absenţa unei competenţe speciale recunoscute prin tratate, este posibil să se recurgă, în anumite condiţii, la principiul competenţei subsidiare enunţat la articolul 308 din Tratatul CE. Enumerarea actelor care figurează la articolul 249 din Tratatul CE nu este limitativă; există, de asemenea, o serie de modalităţi de acţiune cum sunt rezoluţiile, constatările, precum şi actele referitoare la organizarea şi funcţionarea instituţiilor a căror denumire, structură şi efecte juridice rezultă din diversele dispoziţii ale tratatelor sau din regulile stabilite prin aplicarea acestora. În plus, natura juridică a unui act realizat de o instituţie a Uniunii Europene nu are legătură cu denumirea oficială a actului, însă depinde de obiectul şi de conţinutul material al acestuia. De asemenea, în amonte de adoptarea actelor, se va menţiona importanţa cărţilor albe, a cărţilor verzi şi a programelor de acţiune, documente prin intermediul cărora instituţiile Uniunii Europene, mai precis Comisia, decid, cel mai adesea, asupra obiectivelor pe termen lung (de exemplu cartea albă privind piaţa internă).

- Regulamentul - principala sursă de drept derivat

Regulamentul reprezintă principala sursă de drept derivat. Prin Regulament se exprimă puterea legislativă a Comunităţii. Arătând efectele juridice ale regulamentului Tratatul C.E. dă o definiţie completă conferindu-i prin aceasta o natură şi eficacitate în întregime comparabile cu cea a unei legi naţionale. Astfel, potrivit art. 249 alin. 2 C.E. şi art. 161 Euratom, regulamentul are caracter general, este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în fiecare stat membru.

Regulamentul este adoptat de către Consiliu, Consiliu şi Parlament ( în cadrul procedurii codeciziei, potrivit aqrt. 251 C.E.), Comisie (în domeniile de competenţă proprie sau ale celor delegate de Consiliu) şi Banca Centrală Europeană.

Regulamentul este un act cu caracter obligatoriu ce cuprinde norme generale si abstracte ce au in vedere o categorie larga de situatii obiectiv determinate si de subiecte determinate generic. El se aplica direct statelor membre si resortisantilor.