Rezilierea și Rezoluțiunea Contractelor

Rezilierea si Rezolutiunea contractelor

1. Istoric

2. Notiunea: rezolutiune (+manual pag 81), reziliere (+manual pag 85)

3. Fundamentul si natura juridica

4. Conditiile rezolutiunii si ale rezilierii (man. pag 83)

5. Efectele rezolutiunii intre parti

Istoric:

1. Rezolutiunea in dreptul roman. In vechiul drept roman, forta obligatorie a conventiilor nu se întemeia, in primul rând, pe consimtamântul partilor, ci pe formalitatile sacramentale care îmbracau manifestarile de vointa ale cocontractantilor. Ca urmare, chiar in contractele care au fost apoi caracterizate ca sinalagmatice, nu era posibila sesizarea 51 evidentierea interdependentei dintre obligatiile partilor.

Notiunea de cauza, fara de care nu este posibila întelegerea adecvata a contractelor sinalagmatice, era cunoscuta de romani numai in sensul de causa efficiens, adica in acceptiunea de izvor al obligatiei, iar nu si in sensul consacrat abia In dreptul canonic si preluat apoi in dreptul modern, de causa finalis. Încarcatura magica si dimensiunea religioasa a formalitatilor sacramentale erau suportul autonomiei acestor obligatii. Ca urmare, reflexul transcendental al legaturii contractuale era incompatibil cu ideea desfiintarii conventiei, fie pe cale judecatoreasca, fie prin vointa unei singure parti. Desfacerea contractului nu era posibila decât printr-o reluare, în sens invers, a formalitatilor sacramentale pe temeiul carora acesta se nascuse.

Aparitia contractelor reale numite si a contractelor consensuale, in perioada de sfârsit a Republicii, marcheaza reducerea sau chiar disparitia formalismului.

Contractul de vânzare-cumparare - înteles ca o conventie consensuala, sinalagmatica, juridicia bonae fidei - înceteaza sa mai fie doar o simpla reunire de stipulatii separate cum era initial.

Asadar, in ultima etapa de evolutie a dreptului roman, desi notiunea de rezolutiune nu era cristalizata ca notiune general valabila pentru toate contractele sinalagmatice3, au fost totusi elaborate elementele fundamental care, In dreptul modern, vor alcatui substanta conceptual a acestei notiuni. Astfel, vointa partilor a devenit temeiul fortei obligatorii a contractului. Întemeierea morala a acestui principiu nu înseamna abandonarea totala a temeiului religios. Reflexul transcendental care, altadata, lumina doar formalitatile in care se exprima vointa partilor, se muta acum asupra vointei insesi.

Preluata in dreptul canonic, aceasta premisa va deveni, in egala masura, baza religioasa si morala a principiului respectarii cuvântului dat, altfel spus a f principiului forjei obligatorii a contractului. In acest context, va deveni vizibila legatura indestructibila dintre vointa, libertate si raspundere. Pe filiera dreptului roman si canonic, aceste idei, filtrate de vechiul drept francez, vor fi preluate in dreptul continental modern.

2. Dreptul vechi francez. Dreptul canonic. Elaborarea si aplicarea notiunii de rezolutiune cu valoare generala in domeniul contractelor sinalagmatice sunt opera dreptului canonic. Respingând formalismul dreptului roman, dreptul cano¬nic a adaugat obligatiei nascute din simplul acord de vointa al partilor o dimensiune moral-religioasa. Aceasta obligate este privita ca o adevarata datorie de constiinta.

Spre deosebire de dreptul roman, rezolutiunea dobândeste însa, ca regula, un caracter judiciar. Judecatorul avea dreptul sa aprecieze asupra necesitatii rezolutiunii, tinând seama nu numai de acordul de vointa al partilor, ci si de considerente economice si de ordin moral. De asemenea, judecatorul putea acorda un termen pentru executarea obligatiei debitorului, iar in ipoteza in care dispunea rezolutiunea contractului avea latitudinea sa aplice pedepse complementare, inclusiv de ordin ecleziastic.

In aceasta perioada se contureaza natura juridica a rezolutiunii ca sanctiune aplicata partii culpabile pentru neexecutarea contractului. Fie ca angajamentul juridic era asumat sub juramânt, fie ca era vorba de o promisiune fara juramânt, neexecutarea contractului era privita ca un pacat.

Notiunea:

3. Preluarea notiunilor de rezolutiune ti reziliere în dreptul civil român modern. Codul civil român a fost adoptat in anul 1864 si a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, fiind una din cele patru componente esentiale ale operei legislative înfaptuite in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

În articolele 1020-1021 din Codul civil român a fost reprodus continutul articolului 1184 din codul civil francez. Din acest moment evolutia sensurilor notiunilor de rezolutiune si reziliere urmeaza un drum comun în juris prudenta si si doctrina din Franta si din România.

4. Termenul rezolutiune. Acest termen este expres folosit în cuprinsul art. 1320, 1365, 1366 (care corespund art. 1610, 1654 si 1655 C. civ. francez) si 1368 din Codul civil român.