Sclăvie, tratament ființe umane, munca forțată

Potrivit articolului 1, paragraful 1 al convenţiei privind sclavia din Actului General al Conferinţei de la Bruxelles din 1889, “ Sclavia este statutul sau condiţia unei persoane asupra căreia este exercitată oricare putere sau toate puterile ataşate dreptului de proprietate.”

Servitutea silită a unei persoane (sclav) faţă de o alta sau a unui grup faţă de un altul. Un sclav nu are drepturi individuale şi este proprietatea unei alte persoane prin naştere, cumpărare sau capturare. Sclavia datează din timpurile preistorice, însă a cunoscut un declin în Europa după căderea Imperiului Roman. În timpul imperialismului spaniol, portughez şi britanic din sec. XVI-XVIII şi în America de Sud din sec. al XVII-lea până în sec. al XIX-lea, sclavia a reprezentat forţa motrice a unei economii predominant agrare, milioane de africani fiind vânduţi pentru a lucra pe plantaţiile din America de Nord şi de Sud. Alte milioane au murit în cursul acestui proces, însă profiturile aduse de acest tip de comerţ erau enorme. În Imperiul Britanic sclavia a fost abolită în 1833, iar în SUA la sfârşitul Războiului Civil (1863- 1865); sclavia persistă însă, ilegal, în unele ţări.

Sclavia este de multe feluri, deşi este o condiţie universal, iar suferinţa are nenumărate forme, a căror descriere cu ajutorul acestei imagini sau a acestei metafore nu e necesară. Dacă medităm asupra modalităţilor de eliberare, atunci prima sarcină e să identificăm simptomele sclaviei. Am putea să credem că aceste simptome sunt evidente. Dar nu. Asumpţia culturii dominante e aceea că oamenii sunt cu adevărat liberi, iar sclavia este patologică: câteodată se bazează pe liber consimţământ. Există situaţii în care aparent oamenii se supun voluntar altora sau autorităţilor impersonale. Devin membrii unor secte cu ierarhii rigide sau intră în organizaţii militare, întreţin relaţii sexuale masochiste, devin parte a unei relaţii maestru-discipol, se angajează în prietenii inegale. Uneori se naşte impresia că pentru unii s-a transformat într-o profundă nevoie interioară. Alteori acordul tacit asociat sclaviei este descris drept o trăsătură culturală, ca şi cum revendicarea libertăţii şi bucuria libertăţii nu ar fi universale. Un stereotip răspândit în Europa de Est e acela că oamenii s-ar fi obişnuit cu subordonarea, cu supunerea faţă de autoritate în regimul anterior şi îşi doresc asta şi acum, când aparent „nu ar mai fi nevoie”. Sclavia în forma ei antică a constituit timp de mii de ani destinul comun al majorităţii umanităţii. Şi în Europa cei aflaţi în poziţii inferioare erau bătuţi până în secolul XX: zilierii, argaţii, servitorii. Sergentul bătea soldatul, învăţătorul elevul, soţul soţia, tatăl copilul, poliţistul suspectul. Mii de ani umanitatea a îngenuncheat în faţa superiorilor ei, în faţa zeilor săi, a sărutat mâna care o apăsa. Suspinând, gemând, plângând, umanitatea a cerut cu umilinţă iertare stăpânilor săi chiar atunci când nu încălcase nici un fel de reguli.

Torturarea prizonierilor este şi azi o practică răspândită în rândul tuturor regimurilor cunoscute. În antichitate acest lucru era prezentat victorios şi festiv: în Roma căpeteniile „barbare” învinse erau plimbate în lanţuri, bătaia se termina cu moartea, soţiile duşmanilor învinşi erau împărţite între soldaţi. Cel învins devenea sclav, era liber să îngenuncheze în faţa noului său stăpân. Erau mutilaţi, erau stigmatizaţi. Despre creştinism, care pentru prima dată a condamnat aceste practici neechivoc, se mai spune şi azi că este o „morală a sclavilor”, deoarece a postulat egalitatea oamenilor şi a îndrăznit să declare „iubeşte-ţi duşmanul.” Chiar şi azi, două mii de ani mai târziu, aceasta rămâne una din declaraţiile cele mai revoluţionare. Pentru a-i înţelege consecinţele morale şi azi avem nevoie de o mare putere de imaginaţie.

Supuşii până nu atât de demult trebuiau să cedeze cea mai mare parte a bunurilor produse de către ei stăpânului, lucrau pentru acesta gratis, trebuiau să fie mereu la dispoziţia sa, trebuiau să îi plătească lui, la ei erau adăpostite trupele, chiar şi pentru luni de zile gratis, doar ei plăteau impozite, trebuiau să îndeplinească serviciu militar îndelungat, nu aveau drept de vot şi, în special, nici simpla strămutare fizică nu le era permisă. Politic stăpânul îi reprezenta, iar juridic îi domina. Oamenii stăpânului îi abuzau frecvent. Soţiile şi fiicele lor trebuiau să satisfacă nevoile sexuale ale mai-marilor, fără să scâncească. Dacă era nevoie, bunurile sărăcăcioase le erau confiscate dincolo de orice, peste recoltele lor treceau în tropot vânătorii călare, în timp ce, ca gonaci, aceştia trebuiau să stârnească vânatul. Plângerile erau întâmpinate cu palma sau biciul. Aşa trăiau strămoşii noştri, acestea sunt acele tradiţii milenare nobile pe care conservatorii le rememorează cu emoţie. Publicistica istorică maghiara mai deplângea până şi în anii 30 eliberarea iobagilor. Acela a fost începutul declinului – scriau colegii dezbinaţi. Înainte de capitalism supuşii plăteau stăpânului. În capitalism proprietarul mijloacelor de producţie plăteşte proletarul. Pentru a produce şi a supravieţui, separat fiind de mijloacele de producţie, proletarul trebuie să-şi vândă forţa de muncă. Iobagul nu-şi vindea forţa de muncă şi timpul, aceasta era oricum proprietatea stăpânului.