Sistemul Administrativ din România și Sistemul Administrativ din Italia

1. Baza constituţională şi legislativă a dreptului administrativ

Actuala Constituţie a Romaniei este structurată în 156 de articole, care sunt grupate în opt titluri, unele titluri având capitole şi secţiuni. Titlul III, denumit Autorităţile publice,cuprinde şase capitole, şi este astfel structurat încât să reflecte concepţia constituantei cu privire la distribuirea competenţelor între principalele categorii de instituţii care deţin exerciţiul puterilor în stat şi raporturile dintre ele.

Conform Constituţiei, România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil ce se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească. Dacă funcţia legislativă în stat este asigurată de Parlament, iar cea judecătorească de instanţele judecătoreşti, autoritatea executivă este reprezentată de preşedintele ţării, care are atribuţia de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, precum şi de Guvern, care are rolul de a asigura politica internă şi externă a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice.

In Italia principiile constituţionale vizând administraţia n-au fost dezvoltate pe cale normativă (legislativă sau executivă) ci prin dreptul judiciar şi doctrină.

Practica judiciară a avut un rol important în configurarea principiilor generale ale dreptului administrativ, în lipsa unei codificări legislative sau executive.

În acest context şi dreptul cutuniar a avut un rol deosebit în formarea dreptului administrativ după legea scrisă şi practica judiciară, cu aplicabilitate nu împotriva legii ci numai după lege şi pe lângă ea, în completarea ei.

Printre principiile legale care vizează administraţia enumerăm organizarea şi funcţionarea legală a acesteia, eficienţa şi imparţialitatea sistemului, buna-credinţă şi protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţeanului.

2. Conceptul de sistem administrativ public şi componentele sale

Abordată într-o viziune sistemică, activitatea specifică administraţiei publice se desfăşoară prin intermediul unei multitudini de forme instituţionale ce constituie un angrenaj instituţional, ale cărui principii de organizare variază în funcţie de problemele puse, de presiunile exterioare şi de preocupările proprii, dar care presupune şi integrarea sa în mediul social, politic şi economic existent cu multiple diferenţieri în spaţiu şi timp.

În doctrina româneasca actuala exista doua mari tendinte în definirea continutului acestui concept.

Într-o prima opinie puterea executiva este sinonima cu statul sau autoritatile sale publice centrale si teritoriale, respectiv guvern, ministere, precum si structurile acestora din teritoriu, adica prefect si serviciile publice deconcentrate, în vreme ce administratia locala (consilii locale si judetene, respectiv primarii) reprezinta o cu totul alta institutie fundamentala ce nu poate fi inclusa în puterea executiva, neîndeplinind o functie executiva.

Într-o a doua opinie , dimpotriva, administratia publica este un sistem unitar, în frunte cu guvernul, indiferent de structurile sale centrale, teritoriale sau locale, reprezentând ansamblul autoritatilor constituite în mod distinct în capitolul V al titlului III din Constitutie sub denumirea juridica generica de administratie publica.

Indiferent de opiniile doctrinare exprimate, vom defini administraţia publică ca acea categorie a autorităţilor publice constituite în temeiul aceleiaşi funcţii fundamentale de activitate executivă pe care o înfăptuiesc şi prin care se realizează în mod specific puterea publică

Administraţia publică, văzută în linia tradiţională a serviciului public, reprezintă un ansamblu de autorităţi, agenţi şi organisme, care, sub impulsul puterii politice, are menirea să asigure multiplele intervenţii ale statului modern în viaţa particularilor, prin puterea centrală sau autorităţile locale.

Administraţia publică mai poate fi receptată ca un cumul de servicii publice destinate să satisfacă anumite interese generale, regionale sau comunale, statul nefiind singurul care înfiinţează servicii publice. În mod evident, judeţele şi comunele, prin calitatea lor de colectivităţi locale, îşi pot organiza propriile servicii în vederea satisfacerii intereselor lor, dar, între interesele locale şi cele naţionale nu există o separare completă, ci, dimpotrivă, atât unele cât şi altele au întotdeauna o anumită înrâurire asupra bunului mers al statului.