Sistemul bugetar public național

Cuvântul buget îşi găseşte originea în vechea limbă franceză, şi anume, expresia bougé şi bougette, care exprimau înţelesul de pungă de piele sau pungă de bani. Anglo-saxonii au împrumutat noţiunea de la francezi, care, împreună cu italienii, o aveau din Evul Mediu

În România, cuvântul „buget” apare pentru prima dată în Regulamentul Organic al Munteniei şi Moldovei, pus în aplicare în anii 1831 - 1832.

Dreptul bugetar din România a evoluat în conformitate cu dezvoltarea economică a ţării, până la reforma financiară din 1949, adoptată ca urmare a naţionalizării principalelor mijloace de producţie. În noile condiţii, s-a trecut la o concepţie fiscală impusă de economia planificată centralizat, bazată pe un plan economic general şi pe un plan financiar în concordanţă cu primul.

În evoluţia ulterioară a organizării finanţelor din statul nostru, bugetul de stat, ca plan financiar anual, cuprindea fondurile băneşti centralizate ale statului şi repartizarea acestora în concordanţă cu obiectivele planului naţional unic, pentru finanţarea dezvoltării economiei naţionale, acţiunilor social-culturale, apărării ţării şi altor nevoi ale societăţii.

În noul cadru politic, economic şi juridic ce a început a se edifica după 1989, un loc deosebit de important revine mecanismului financiar. Acesta trebuie să asigure stabilitatea economică, progresul României şi prosperitatea, în forme concrete, nu golite de conţinut, aşa cum a procedat, o lungă perioadă de timp, regimul comunist.

O componentă esenţială a mecanismului financiar o reprezintă finanţele publice, astfel s-a urgentat elaborarea si adoptarea Legii finanţelor publice care reprezintă o adevărată Constituţie financiară a României moderne.

Noţiunea public delimitează acest buget de bugetele proprii sau bugetele de venituri şi cheltuieli – instrumente financiare utilizate frecvent cu aceste denumiri în literatura financiară şi practica agenţilor comerciali. În acelaşi timp, ea exprimă specificul domeniului respectiv, finanţele publice. Expresia naţional înseamnă că bugetul include toate veniturile şi cheltuielile de natură publică ale ţării.

Bugetul public naţional cuprinde patru categorii de bugete publice, şi

anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale.

Bugetul public naţional are o sferă foarte largă şi oferă o imagine de ansamblu a tuturor veniturilor şi cheltuielilor publice ale ţării. El reprezintă un instrument de informare a opiniei publice şi control al Parlamentului în domeniul finanţelor publice, însumând veniturile şi cheltuielile din cele patru categorii de bugete publice. Prin acest buget nu se creează raporturi de natură administrativă în ce priveşte elaborarea, aprobarea şi execuţia celorlalte patru categorii de bugete menţionate, asigurându-se independenţa deplină a titularilor acestora. Constituţia României din 1991 se referă, succint, atât la bugetul public naţional, cât şi la cele patru categorii de bugete publice. Pentru prima dată, legea conferă o autonomie largă bugetelor publice care compun bugetul public naţional, ele fiind elaborate şi adoptate distinct.

Astfel, bugetul de stat cuprinde bugetul Senatului, Camerei Deputaţilor, Preşedinţiei României, Guvernului, ministerelor, altor organe centrale şi al unor instituţii publice care nu au organe ierarhic superioare şi se aprobă de către Parlament.

Bugetul asigurărilor sociale de stat se întocmeşte distinct de bugetul de stat şi se aprobă de Parlament, prin lege separată. În acest fel, autonomia asigură garanţia că veniturile cuprinse în bugetul asigurărilor sociale de stat nu vor mai putea fi utilizate pentru alte cheltuieli bugetare decât cele pentru care sunt repartizate prin prevederile bugetului respectiv.

Bugetele locale, care cuprind bugetele unităţilor administrativ teritoriale

cu personalitate juridică (comune, oraşe, municipii, sectoare ale Municipiului Bucureşti, judeţe, respectiv Municipiul Bucureşti), se întocmesc în condiţii de autonomie. Astfel, ca urmare a unei puternice descentralizări, organele locale au dreptul de a dimensiona prevederile bugetare de cheltuieli în raport cu nevoile proprii, în corelare cu resursele bugetare pe care le vor putea realiza din impozitele, taxele şi celelalte venituri stabilite de legea bugetară, efectuând controlul social asupra modului de utilizare a fondurilor alocate. Noua lege a înlăturat transferurile ce se admiteau între bugetele locale, iar excedentele bugetare obţinute de unităţile administrativ-teritoriale nu pot fi utilizate pentru alte bugete locale sau pentru necesităţile bugetului de stat, ci rămân la dispoziţia respectivelor unităţi administrativ-teritoriale sub forma fondurilor de tezaur şi a fondurilor de rezervă.