Societatea Globală și Securitatea Internațională

Prin lucrarea de faţă voi încerca să surprind pricipalele caracteristici ce compun societatea globală şi securatatea internaţională, prin a aborda problematica societăţii globale, şi dacă există una. Consider că este necesară o definire a acestui concept astfel că punctul de plecare pe care îl aleg este societatea în ansamblu. Pentru ca o entitate să fie desemnată societate din prisma Relaţiilor Internaţionale, este nevoie în primul rând de actori iar totalitatea acestora trebuie să trăiescă laolaltă, fiind legaţi între ei prin anumite raporturi economice. O societate, definită generic reprezintă un ansamblu unitar, sistem organizat de relaţii între oameni determinate din punct de vedere istoric, bazate pe relaţii economice şi de schimb.

Înfiinţarea unor organisme care să asigure securitatea pe plan mondial a fost un punct important pe agenda marilor puteri, în special după trei provocări istorice semnificative – cele două Războaie Mondiale şi Războiul Rece, iar soluţia a fost găsită în instituţiile internaţionale. Ideea de societate globală îşi are originea în opera lui Hugo Grotius şi a fost teoretizată de gânditori ca: E. H. Carr, C. A. W. Manning, Hedley Bull, Gerrit Gong, Adam Watson, John Vincent şi James Mayall. Bull şi Watson definesc societatea globală ca un grup de state care sunt mai mult decât suma lor, întrucât comportamentul unui stat influenţează alt stat, dar mai mult decât atât, statele membre au acceptat un set de reguli şi instituţii care reglementează interacţiunea la nivelul grupului. Scopul unei societăţi globale este acela de a menţine pacea mondială, a ordinii internaţionale. Depăşirea diferendelor se bazează pe conştientizarea intereselor comune şi, de asemenea pe acceptarea regulilor şi instituţiilor.

Distincţia dintre societatea globală şi sistemul internaţional este punctul central în abordarea Şcolii Engleze a Relaţiilor Internaţionale. Sistemul internaţional este format din două sau mai multe state care interacţionează şi care îşi influenţează unul altuia comportamentul. Un grup de state cu interese şi valori comune care recunosc şi respectă un set de reguli care să reglementeze relaţiile pe care le dezvoltă formează o societate internaţională. Astfel, funcţionării aproape automate a sistemului internaţional i se opune interacţiunea costituită şi reglementată din societatea globală.

Societatea globală este formată, în primul rând, din state suverane, care îşi asumă anumite drepturi si obligaţii în raportuile dintre ele, cărora li se alătură, în societatea internaţională contemporană, organizaţiile interguvernamentale. Principala caracteristică a societăţii globale constă în natura sa poliarhică, adică puterea este repartizată între statele suverane care o compun, aşadar, avem de a face cu o societate fără autoritate centrală.

Ce fel de state alcătuiesc societatea globală? Totalitare, autoritare sau democratice? Este important regimul politic? Se poate stabili o legătură între regimul politic al statelor membre şi succesul sau insuccesul unei societăţi globale în atingerea obiectivelor pentru care a fost constituită? Este evident faptul că societatea globală este alcătuită din actori internaţionali. Acesta presupune interacţiunea dintre state.

Pentru a putea aborda conceptul de „securitate internaţională”, trebuie mai întâi să înţelegem ce desemnează termeni precum: securitate, securitate naţională, sau ameninţare. Desigur că putem înşirui mult mai mulţi termeni dar consider că aceştia fac obiectul unei importanţe primordiale şi care trebuie luaţi în vizor pentru a putea analiza securitatea internaţională.

Dicţionarul Explicativ Român defineşte „securitatea” ca reprezentând „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol. Protecţie, apărare”. Unii autori consideră că termenul „securitate naţională” este „supus uzului şi abuzului”. Conceptul este folosit şi pentru a justifica agresiuni externe. Uneori înăbuşirea opoziţiei în propriul stat este justificată şi prin conceptul de securitate naţională. Acesta, la rândul său, interacţionează şi se află în raport de interdependenţă cu următorii termeni: risc, ameninţare, pericol şi vulnerabilitate (acesta din urmă poate apărea chiar şi prin prisma aşezării geografice).

Ameninţările sunt definite ca fiind capabilităţiile cele mai la îndemână deţinute de adversari, care pot fi folosite pentru a exploata vulnerabilităţile. Acestea pot surveni şi prin intermediul unor mişcări susţinute în interiorul statului (războaie de secesiune, rebeliune). Cele de sorginte externă sunt direcţionate contra ideilor sau ameninţări ca tentativă (reuşită) de deprivare a unor state de resurse naturale vitale pentru economie sau ca tentative de cenzurare a resurselor energetice şi dereglările de preţuri care pot produce mari pierderi unui stat; pot lua forma unor pretenţii teritoriale, incursiuni armate sau controlul asupra unor zone strategice; pot să prezinte nnu neapărat ca evidenţe, explicit. Pentru a întâri securitatea naţională guvernele trebuie să se ocupe de diminuarea vulnerabilităţilor, ameninţărilor interne şi dinspre adversarii externi.

Până la cel de-al Doilea Război Mondial, termenul de securitate era asociat celui de apărare, din punct de vedere militar. Etimologia actuală provine din S.U.A., după 1945 cu amendamente importante în etapele ulteriare.

Securitatea este esenţială vieţii indivizilor, colectivităţilor şi statelor. Practic, orice domeniu al vieţii individuale şi sociale are nevoie de securitate. Normalitate socială înseamnă securitate. Insecuritatea este starea de excepţie a unei societăţi, în aceeaşi măsură în care conflictul intern sau internaţional este o stare excepţională pentru un stat. Există societăţi şi state care au beneficiat de lungi perioade de securitate după cum există altele pentru care securitatea a fost doar episodică. Acestă distincţie este evidentă în cazul Suediei şi Serbiei. Există, de asemenea situaţii în care, deşi statele au avut asigurată securitatea, societăţile au fost sistematic supuse unei stări de insecuritate. Este cazul Rusiei sovietice, unde mai multe milioane de cetăţeni au fost sacrificaţi pentru securitatea statului.

Securitatea naţională cuprinde două dimensiuni: externă şi internă. Politica externă este tot mai implicată în politica securităţii naţionale, tendinţa în acest sens fiind crescătoare. Securitatea naţională se află în relaţie de interdependenţă cu interesul naţional. Cele două, securitatea naţională şi interesul naţional sunt concepte funcţionale cu care operează frecvent procesul deciziei şi analiza politicii externe. Interesul naţional este folosit frecvent când se cauăe explicaţii la motivele acţiunii statelor (se referă la „reproducerea cererilor sau securităţii complexului stat-societate” – Wendt , 1999).