Statutul Parlamentarilor Europeni si Grupurile Politice

Imagine preview
(7/10)

Acest referat descrie Statutul Parlamentarilor Europeni si Grupurile Politice.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 5 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Drept

Extras din document

Statutul parlamentarilor europeni

Durata mandatului parlamentar este stabilită prin Actul din 20 septembrie 1976, în chiar art. 1, la 5 ani, începând cu prima sesiune care urmează alegerilor noului parlament, deci cele din 1979.

Art. 3 al acestui act normativ evidenţiază caracterul reprezentativ al mandatului, ceea ce înseamnă că parlamentarii europeni acţionează în mod individual, neputând primi instrucţiuni, deci nefiind legaţi de un mandat imperativ. Membrii Parlamentului European se presupune că reprezintă mai degrabă popoarele europene decât guvernele Statelor Membre, fapt pentru care sunt aleşi pe baza afilierii lor la diverse partide politice. Există însă diferenţe naţionale, care adăugate dispoziţiilor comunitare, fac neuniform statutul parlamentarilor .

Actul din 1976 reglementează şi incompatibilităţile între mandatul de parlamentar european şi alte funcţii, caz în care, dacă nu demisionează în mod voluntar, intervine înlocuirea din oficiu. Aceste funcţii sunt cele de membru al guvernului naţional (caz în care persoana respectivă poate fi doar membru în Consiliul Miniştrilor), membru al Comisiei sau al Curţii de Justiţie Europene sau angajat al unei alte instituţii comunitare. Aceste funcţii sunt incompatibile atât pentru faptul că ar putea să prejudicieze scopul pentru care sunt deţinute, cât şi rolul individual şi nemandatar al membrilor Parlamentului European .

Art. 6 par. 2 al Actului mai prevede că aceste cazuri de incompatibilităţi pot fi completate cu reglementări adoptate pe plan naţional. Astfel, în Franţa de pildă, legea din 7 iulie 1977 a extins la parlamentarii europeni incompatibilităţile care se aplică parlamentarilor francezi .

Conform vechii reglementări din Tratatul CEE, membrii Parlamentului European trebuiau să fie membri ai parlamentelor naţionale, însă odată cu Actul din 1976 privind alegerile directe, un astfel de mandat dublu este doar permis, nu şi interzis. Un exemplu elocvent în acest sens, l-a constituit cazul fostului preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaing, membru al Parlamentului European şi lider al partidului său în parlamentul francez.

După primele alegeri directe din 1979, aproximativ 31% din parlamentarii europeni erau şi membri ai legislativului naţional, însă acest număr s-a redus la jumătate până la finalul mandatului. După alegerile din 1984, procentul s-a redus până la 12%, iar după 1988 la 6%, ceea ce reflecta un nou curent promovat de unele partide politice ce încercau în mod activ să descurajeze mandatele duble şi de Belgia şi Spania care au interzis mandatele duble prin dreptul naţional.

Printre consecinţele acestui declin al mandatelor duble se poate observa o slăbire a legăturilor între Parlamentul European şi parlamentele naţionale. Majoritatea partidelor dispun de proceduri pentru menţinerea contactelor între cele două nivele, însă acestea tind să fie insuficiente, iar frecvent relaţiile cu grupurile din Parlamentul European sunt destul de slabe. O consecinţă pozitivă a declinului mandatelor duble a fost aceea că, parlamentarii europeni cu doar un singur mandat, dispun de mai mult timp şi energie pentru a se consacra îndatoririlor lor europene, ceea ce conduce la o mai mare eficienţă a Parlamentului European. Aceasta se reflectă într-un număr crescut de zile petrecut

Fisiere in arhiva (1):

  • Statutul Parlamentarilor Europeni si Grupurile Politice.doc