Studiul privind politica penală a legiuitorului român în materia infracțiunilor contra vieții

Necesitatea de a pune la dispoziția acestui concept o definiție care ar fi aptă să răspundă obiectivelor și scopurilor, rezidă în depășirea dificultăților teoretice care presupune “ nu atât crearea unei definiții noi care ar părea mai «adevarată» decât cele care au precedat-o, ci mai degrabă o reflecție critică asupra tipului metodologic ce tinde să elucideze însăși natura demersului în cauză și limitele care îi sunt inerente” . Astfel, în perspectiva metodologică sunt conținute toate conotațiile pe care definiția politicii penale le va dobândi.

În mod tradițional, cei care sunt preocupați de oferirea unei definiții sunt doctrinarii, din dorința de a purta discuții pe baza unor noțiuni care prezintă interes pentru societate, în scopul de a le clarifica conținutul. Sub influența dezbaterilor din literatura de specialitate, legiuitorul, responsabil cu elaborarea unei politici penale, va acționa, de cele mai multe ori, în sensul stabilit de doctrină.

Rolul doctrinei este astfel de a pune în discuție toate problemele ce privesc politica penală a statului, încercând să aducă soluții acestor probleme.

Intervenția autorităților statului, ghidată de politica penală adoptată la nivel central, este menită să protejeze drepturile și libertățile persoanelor de pericolul reprezentat de faptele criminale. Cu toate acestea, deși scopul declarat al normelor penale este unul protector, drepturile și libertățile individuale se văd expuse unor restrângeri considerabile, și aceasta deoarece de fiecare dată când statul încearcă să restabilească echilibrul afectat de comiterea de fapte penale, deci pentru apărarea unei persoane, acțiunea sa este îndreptată către un alt individ, ale cărui drepturi sunt limitate corespunzător.

Cele două aspecte ale politicii penale sunt inevitabile, pe de-o parte fiind protectoare, iar pe de alta și concomitent, fiind represivă. Modul în care politica penală afectează libertatea individuală și siguranța persoanei este în corelație directă cu scopul social al statului, cu tipul de regim politic existent, cu ansamblul relațiilor interumane de la nivelul societății civile și al relațiilor interinstituționale de la nivelul statului.

Politica penală este înțeleasă ca „ansamblul procedeelor represive prin care statul reacţionează contra crimei” , ori ca „ansamblul procedeelor prin care corpul social organizează răspunsurile la fenomenul criminal” , constituind o „teorie şi practică a diferitelor forme de control social” , ori ca „ansamblul valorilor, normelor (reguli, legi) și al acțiunilor (de prevenție, de intervenție, de reacție) pus în aplicare într-o societate cu scopul de a regla, de a disciplina viața socială” .

Văzută ca un răspuns al societăţii la fenomenul infracţional, politica penală a fost iniţial definită ca „ansamblul procedeelor represive prin care statul reacţionează contra crimei”. Această definiţie aparţine lui Ludwig Feuerbach, cel căruia îi este atribuită şi expresia de « politică penală ».

Potrivit definiţiei lui Feuerbach, politica penală este sinonimă cu teoria şi practica sistemului penal , o concepţie care este tributară epocii în care a fost formulată, în sensul că specific acestei perioade este gândirea unor măsuri împotriva crimei, având caracter preponderent represiv. Feuerbach pune accentul pe necesitatea ca responsabilitatea să nu fie atribuită doar judecătorului şi procurorului, insistând asupra ideii unei abordări globale asupra problemei. Astfel, faptul infracţional este văzut ca un adevărat fenomen social la care răspunsul trebuie să fie pe măsură , adică să dea naştere unei colaborări între reprezentanţii tuturor sferelor sociale, în încercarea de control a acestui fenomen.