Supremația Constituției

Capitolul I. Teoria Constituţiei

Constituţia, ca lege fundamentală a statului, reprezintă izvorul juridic al dreptului constituţional.

Ea stă la baza unui întreg curent de gândire, apărut în perioada iluministă şi continuat inclusiv după cel de-al doilea război mondial, cu relevanţă atăt pentru domeniul juridic, căt şi pentru cel politic şi filozofic.

Constituţionalismul şi-a propus iniţial să înlocuiască din răndul izvoarelor dreptului şi mai ales din cadrul izvoarelor de drept constituţional cutumiar, ce permitea o largă putere discreţionară deţinătorului puterii în stat, cu izvoarele scrise, mai precis cu constituţia, care avea drept principal rol limitarea puterii suveranului.

Încă de la apariţia sa, constituţia a fost considerată şi analizată prin opoziţie cu absolutizmul, drept o limită în calea exercitării arbitrare a puterii.

Odată acest scop îndeplinit, constituţionalismul a continuat să aibă un rol important şi progresist pe scena istorică, el propunăndu-şi garantarea eficientă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului.

Mişcarea constituţionalistă a stat la baza dezvoltării fenomenului de constituţie în lume şi a permis răspăndirea sa tot mai largă, precum şi aprofundarea consecinţelor juridice ale acestuia.

1.1. Noţiunea de constituţie

În istoria lumii, începănd cu secolul al XVIII-lea s-a impus, alături de alte mari instituţii create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice şi constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat. Ea stă la baza organizării şi funcţionării statului. Adoptarea constituţiei a devenit astfel un eveniment de importanţă capitală pentru societatea umană, ea marcănd victorii şi împliniri de aspiraţii şi sentimente sociale şi morale.

Adoptarea constituţiei este un mare eveniment politic, social şi juridic al vieţii statale, pentru că în constituţie sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieţi economice, politice, sociale şi juridice, în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează şi apără.

Etimologic, cuvăntul constituţie provine de la latinescul constitutio care înseamnă „aşezarea cu temei” ; „starea unui lucru”.

În sistemul de drept roman, constituţia însemna edictul semnat de împărat şi a cărui forţă juridică era superioară celorlalte acte juridice adoptate de autorităţile publice ale imperiului .

Unele state feudale au consemnat în documente scrise anumite reguli fundamentale privind raporturile între guvernanţ şi guvernaţi, care urmau să prevaleze, cu valoare de principiu de conduită politică, faţă de cutumele existente, precum şi faţă de comportamentul ulterior semnării acestora al monarhilor, de exemplu: Magna Charta engleză din 1215, Bula de Aur emisă de regele maghiar Andrei al II-lea, Bill of Rights din 1629.

În Evul Mediu, cuvăntul constituţie era folosit în unele state pentru a delimita astfel de reguli de simple legi sau statute.

Termenul continuă a avea accepţiunea de lege până în secolul al XVIII-lea, cănd i se dă un sens nou, acela de lege fundamentală.

Această accepţiune este astăzi încetăţenită în toate statele.

Ion Deleanu consideră că Constituţia este: „aşezămăntul politic şi juridic fundamental care, reflectănd cuceririle oamenilor şi proiectănd direcţiile definitorii ale evoluţiei viitoare a societăţii, statorniceşti cucerirea puterii de stat, noile structuri social-economice şi politice, precum şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor” citat în Gheorghe Iancu,Drept constituţional şi instituţii politice.

Între constituţie şi lege nu se poate pune semnul egalităţii,ele fiind diferite datorită conţinutului, a forţei juridice şi a procedurilor de adoptare sau de modificare. Constituţia avănd un caracter istoric, chiar dacă apare mai târziu decăt legea.

Aristotel în Politica utiliza, de asemenea acest cuvănt, de constituţie, definindu-l ca fiind „organizarea magistraţilor, împărţirea puterilor, atribuirea suveranităţii, într-un cuvănt, hotărărea scopului special al fiecărei asociaţii politice. Legile, din contră, distincte de principiile esenţiale şi caracteristice ale constituţiei, sunt norma magistratului în exerciţiul puterii şi în reprimarea delictelor care înfrâng aceste legi” citat în Gheorghe Iancu.

Aristotel face prima referire din istorie, care se apropie de conţinutul actual al noţiunii.

În imperiul roman se utiliza”constitutio principis” (legea imperială), care nu avea nici forma şi nici conţinutul unei constituţii.

În perioada lui Cromwel se redactau, ca acte de nivel constituţional, pactele (covenants) sau instrumentele (instruments).

Cuvăntul constituţie este utilizat, pentru prima dată, de J.J.Rousseau, în Contractul social, pentru desemnarea legii fundamentale.

Teoreticienii revoluţiei franceze întrebuinţau cuvăntul constituţie pentru a desemna legile pentru organizarea statului şi pentru proclamarea drepturilor individului, chiar dacă acestea nu se regăsesc în acelaşi act normativ.