Supremația Constituției

Noţiunea de constituţie a avut o evoluţie sinuoasă şi interesantă. Termenul îşi are originea în limba latină, constitutio însemnând aşezare cu temei, stare a unui lucru. În dreptul roman din perioada imperială, cuvântul constitutio desemna legile care proveneau de la împărat. În perioada Evului Mediu, termenul de constituţie apare cu precădere în limbajul ecleziastic, pentru a desemna unele reguli monahale.

Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi din secolul al XVIII-lea, noţiunea de constituţie dobândeşte sensul consacrat şi astăzi, şi anume acela de act sau lege prin care se reglementa organizarea şi funcţionarea statului, cu limitarea puterii monarhului şi cu garantarea anumitor drepturi şi libertăţi ale individului. Acest mod de a concepe şi de a utiliza termenul de Constituţie rezultă clar din Declaraţia franceză a drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789, în care se preciza că „orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie” (art. 16). Prin aceasta, constituţia devine indisolubil legată de ideea de democraţie: ea înseamnă „limitarea puterii guvernanţilor” , astfel încât aceştia nu pot funcţiona decât cu acordul celor guvernaţi.

Atunci când procedează la adoptarea sau la modificarea Constituţiei, puterea constituantă este, de regulă, obligată să respecte anumite formalităţi procedurale mai complicate decât formalităţile pe care sunt ţinute să le respecte adunările legiuitoare obişnuite atunci când adoptă legi ordinare (aşa-numitele modalităţi de instituire a rigidităţii constituţionale).

Noţiunea de Constituţie poate fi definită în funcţie de elementele sale de conţinut din diferitele etape ale evoluţiei constituţionale. Cu toate acestea, în toate definiţiile Constituţiei se menţin unele constante precum lege fundamentală, forţă juridică superioară, principiile organizării puterii şi a statului etc.

Multe dintre definiţiile Constituţiei au în vedere nu numai elementele de conţinut ale noţiunii, ci şi exigenţele formei pe care o îmbracă Constituţia şi ale procedurii speciale de adoptare – criteriul formal al definirii Constituţiei. Se vorbeşte, astfel, despre o constituţie materială şi despre o constituţie formală.

În sens material, Constituţia reprezintă ansamblul de norme ce reglementează o anumită categorie de relaţii sociale.

În sens formal, Constituţia este actul distinct, cu valoare de lege fundamentală, în care sunt incluse aceste norme. Trebuie precizat că fiecare stat are o constituţie în sens material, chiar dacă îi lipseşte constituţia în sens formal.

O definiţie completă a Constituţiei trebuie să însumeze atât criteriul material, cât şi pe cel formal: Constituţia este legea fundamentală a statului, adică actul normativ cu forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative, care reglementează acele relaţii sociale fundamentale, esenţiale în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii statale.

Supremaţia Constituţiei, trăsătura esenţială a statului de drept, constituie un fenomen nu numai juridic, ci şi mai ales social-politic, extrem de complex. Constituţia asigură un pol de stabilitate în fluctuaţiile inerente vieţii publice ca urmare a pluralismului politic. Sub acest aspect rolul jurisdicţiilor constituţionale este esenţial în consolidarea operei legiuitorului, prin eliminarea acelor aspecte care, fiind neconstituţionale, i-ar submina recepţia socială. Conflictele de neconstituţionalitate sunt inevitabile, ca şi conflictele de ordin juridic în general. Ele sunt în mare măsură expresia ataşamentului oamenilor la drepturile şi libertăţile de care beneficiază în apărarea intereselor lor. Importantă este soluţionarea unor asemenea conflicte în condiţii de transparenţă şi imparţialitate, pentru consolidarea şi dezvoltarea valorilor democratice ale societăţii moderne. Or, din acest punct de vedere, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a creat un nou domeniu de afirmare şi protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, pe temeiul supremaţiei Constituţiei, ceea ce justifică, în mare măsură, prestigiul de care se bucură în prezent. Totodată, aceasta a condus şi la consolidarea regimului nostru constituţional, îndeosebi sub aspectul respectării principiului separării puterilor şi al întăririi ordinii constituţionale a ţării, a stării de constituţionalitate a societăţii în ansamblul său.