Supremația Constituției și Fundamentele sale Teoretice

I. Fundamentarea supremaţiei constituţiei

1. Supremaţia Constituţiei

În condiţiile în care constituţia este legea supremă a statului, având un rol esenţial în determinarea întregii organizări politico-sociale şi de stat a tuturor ţărilor lumii, fundamentarea ideii supremaţiei constituţiei prezintă o însemnare teoretică dar şi pracţică dintre cele mai mari.

În literatura de specialitate au fost emise, de aceea, diverse puncte de vedere legate de supremaţia constituţiei, unele corelând această supremaţie a constituţiei cu principiul legalităţii, altele cu însuşi fundamentul puterii şi cu rolul său în înfăptuirea democraţiei, în modelarea instituţiilor statului, a relaţiei dintre drept şi politică. Exprimând o opinie competentă cu privire la elementele ce determină fundamentarea supremaţiei Constituţiei, este necesar, în primul rând, să fie detectat lanţul de detrminări la nivele diferite, ansamblul relaţiilor dintre drept şi economie, dintre stat şi putere, de natură a conferi Constituţiei un loc fundamental, esenţial, în întregul ansamblu al determinărilor, nu numai politico-juridice, dar şi de organizare statală. După cum arată profesorul Ioan Muraru, „Supremaţia constituţiei se explică prin funcţile sale, iar exprimarea voinţei guvernanţilor este chiar funcţia puterii de stat. Apare clară legătura dintre Constituţie şi putere care este tocmai puterea organizată a guvernanţilor de a exprima şi realiza voinţa lor ca vointă generală obligatorie pentru întreaga societate. Funcţiile constituţiei sunt deci determinate de fucţiile puterii (raţiunea de a fi a puterii). Iar puterea este determinată în conţinutul său de anumiţi factori exteriori statului şi anume factori economici şi sociali. De aceea, în şirul cauzelor care determină şi explică supremaţia constituţiei nu pot lipsi tocmai aceşti factori.”

Într-o recentă lucrare franceză de Drept constituţional elaborată de profesorii Charles Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier şi Jean-Claude Ricci, de la Universitatea de Drept, Economie şi Ştiinţe de la Aix-Marsilia, se precizează că „Supremaţia constituţională se justifică prin faptul că ea aşează temeliile puterii statului în acelaşi timp în care o instituţie. Principiile subordonării şi coerenţei se împlectesc pentru a impune prioritatea absolută, asupra oricăror alte reguli juridice ale dreptului intern, a pactului care stabileşte statutul puterii în stat”.

Urmează, aşadar, a opina că fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei trebuie să fie căutată în totalitatea unor factori economici, sociali, politici şi juridici, care se află într-o strânsă legătură unii cu alţii şi care trebuie priviţi, deci, numai în unitatea şi indivizibilitatea lor. „Supremaţia constituţiei este deci o noţiune complexă, în conţinutul căreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice care exprimă poziţia supraordonată a Constituţiei nu numai în sistemul de drept ci în întregul sistem social-politic al unei ţări. Această poziţie deosebită în sistemul social-politic implică un conţinut normativ complex dar, bineînţeles, şi importante consecinţe şi garanţii juridice.

Prin urmare, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei înseamnă identificarea cauzelor care determină conţinutul şi forma sa precum şi poziţia sa spraordonată din sistemul de drept. Fundamentarea supremaţiei Constituţiei se regăseşte în totalitatea acestor factori economici sociali, politici şi juridici.

2. Consecinţele şi garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei

În ceea ce priveşte consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei, acestea privesc diferenţele de proceduri privind adoptarea cnstituţiei – care în toate ţările lumii necesită proceduri specifice – implicaţiile pe planul întregului sistem de drept al unei ţări care decurg din modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei, deosebirile ce există între Constituţie şi legi (atât sub aspect material, cât şi sub aspect formal), consecinţele supremaţiei Constituţiei, şi nu în ultimul rând conformitatea întregului drept cu Constituţia, ca o consecinţă a faptului că prin conţinutul şi poziţia sa Constituţia comandă întregul drept.

Printre garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei, prima este controlul general al aplicării Constituţiei, după care urmează controlul constituţionalităţii legilor şi îndatorirea fundamentală a tuturor de a respecta Constituţia, elemente ce se înscriu în mod armonios şi necesar în unitatea şi complexitatea lor în cadrul garanţiilor supremaţiei Constituţiei.

II. Controlul constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor devine, prin urmare, în orice stat de drept, o garanţie necesară a traducerii în viaţă a principiilor şi normelor constituţionale, a aplicării lor practice, a realizării neabătute a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest control urmăreşte totodată garantarea înfăptuirii separaţiei/echilibrului puterilor de stat, respectarea competenţelor ce sunt conferite diferitelor organe ale statului. Este firesc deci ca, în acest context, concordanţa legilor cu constituţia, asigurarea conformităţii tuturor prevederilor legale cu dispoziţiile legii fundamentale să reprezinte o condiţie esenţială a ralizării însăţi a obiectivelor statului de drept, a garantării conformităţii întregii norme normative – privite în totalitatea sa – cu ideile şi normele de bază pe care le consacră Constituţia în calitatea sa de cea mai importantă lege a statului.

1. Locul şi rolul Curţii Constituţionale în sistemul organelor de stat

În ţara noastră, instituţia Curţii Constituţionale reprezintă o inovaţie consarată de Constituţia din 1991, deoarece în sistemul Constituţiei din 1923 controlul constituţionalităţii legii fusese încredinţat unui organ judiciar – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În legătură cu înfiinţarea şi fncţionarea Curţii Constituţionale, în Adunarea Constituantă s.au purtat vii discuţii în anii 1990-1991 fiind exprimate puncte de vedere pozitive, care au susţinut consacrarea noii instituţii, cât şi puncte de vedere critice.

În final, Adunarea Constituantă a consacrat instituţia Curţii Constituţionale, apreciind existenţa unui sistem de control constituţional având realizări notabile în ţări democartice precum Franţa, Italia, Spania, Germania, Portugalia, Belgia, etc., ca şi necesitatea existenţei unei asemenea instituţii în statul de drept.

Nefiind un organ esenţialmente şi exclusiv juridicţional şi aflându-se situat între puteri, el poate exercita şi alte prerogative, cum de altfel s-a şi preconizat: veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă definitiv rezultatele sufragiului, hotărăşte asupra constestaţiilor având ca obiect neconstituţionaliatea unui partid politic.