Tactica Efectuării Confruntării

Confruntarea reprezintă activitatea de ascultare concomitentă a persoanelor audiate anterior în aceeaşi cauză, între ale căror depoziţii se constată existenţa unor contradicţii, în scopul înlăturării sau explicării acestora.

În cadrul actelor de urmărire penală, confruntarea se înscrie printre procedeele probatorii cu caracter complementar, efectuarea ei fiind condiţionată de existenţa unor declaraţii date de persoanele ascultate în aceeaşi cauză, declaraţii între care s-a constatat că există contradicţii. Deşi confruntarea nu este un mijloc de probă, întrucât aceasta nu este menţionată ca atare în art. 64 C.p.p., ea reprezintă o modalitate distinctă de ascultare a subiecţilor procesuali. Efectuarea ei este absolut necesară în numeroase împrejurări şi, prin urmare, supusă unor reguli tactice criminalistice şi procesual penale (art. 87 şi 88 C.p.p.).

Capitolul I. Aspecte introductive

1. Importanţa confruntării

În clarificarea unor fapte sau împrejurări rolul confruntării este pus în evidenţă îndeosebi de cazurile în care contradicţiile, neclarităţile, neconcordanţele din declaraţiile personale ascultate într-o cauză penală nu pot fi înlăturate pe baza examinării altor mijloace de probă, confruntarea rămânând singura modalitate de limpezire, de clarificare a aspectelor incerte. Cu atât mai necesar devine un asemenea act procedural, cu cât neconcordanţele între declaraţii vizează împrejurări esenţiale pentru cunoaşterea adevărului.

În sprijinul importanţei confruntării poate fi adus şi argumentul conform căruia, prin efectuarea acesteia este posibilă obţinerea unor noi date sau informaţii, necunoscute până în acel moment de organul judiciar, cu privire la faptele şi împrejurările cauzei. Avantajele acestui procedeu pot fi, în esenţă, următoarele:

a. Confruntarea îşi are importanţa sa, prin plusul de informaţii pe care îl poate aduce în legătură cu personalitatea, cu psihologia persoanelor ascultate, mai ales în ipoteza în care acestea se dovedesc a fi nesincere, persistând în încercarea de ascundere a adevărului.

b. Confruntarea poate constitui un element de stimulare a memoriei persoanelor ascultate, care, deşi de bună-credinţă, nu reuşesc să-şi reamintească o serie de amănunte referitoare la faptele şi împrejurările percepute.

c. Este un valoros mijloc tactic de verificare a declaraţiilor, de precizare a poziţiei învinuiţilor sau inculpaţilor, faţă de faptele imputate. În acest context, considerăm necesar să subliniem şi semnificaţia tactică a momentului psihologic creat prin punerea „faţă în faţă” a persoanelor care au făcut declaraţii contradictorii.

d. Procedeul determină, de regulă, apariţia unui stres psihologic aparte, astfel încât persoanele care persistă în declaraţiile lor nesincere şi care şi-au controlat destul de bine emoţiile în ascultarea anterioară pot avea reacţii de natură să le demaşte reaua-credinţă, reacţii pe care organul judiciar trebuie să fie pregătit să le surprindă şi să le valorifice în interesul aflării adevărului.

Cauzele contradicţiilor din declaraţiile învinuiţilor sau inculpaţilor pot fi multiple. Frecvent, acestea sunt determinate de încercările acestora de a scăpa de răspundere, prin punerea faptelor în sarcina altor persoane. Există, însă, şi situaţii opuse, în care un învinuit sau inculpat ia asupra sa întreaga vină, urmărind să-şi acopere complicii.

Contradicţiile din declaraţiile martorilor pot avea drept cauze, în primul rând, factorii obiectivi şi subiectivi care influenţează procesul de percepţie, memorare şi redare. În al doilea rând, nu trebuie exclusă nici influenţarea martorilor de către părţile interesate în cauză (învinuiţi sau inculpaţi, parte responsabilă civilmente etc.) prin rugăminţi, promisiuni sau ameninţări.

2. Oportunitatea confruntării

Oportunitatea confruntării reprezintă un aspect important de care trebuie să ţină seama organul judiciar atunci când recurge la efectuarea acestui procedeu probator. Confruntarea între persoanele care au făcut declaraţii contradictorii se impune numai dacă acesta este necesară pentru lămurirea cauzei. Cu alte cuvinte, dacă există posibilitatea clarificării neconcordanţelor dintre declaraţii prin alte probe aflate la dosar sau dacă contradicţiile vizează împrejurări neesenţiale, lipsite de semnificaţie în stabilirea adevărului, este firesc să nu se mai recurgă la acest procedeu probator.

Lipsa oportunităţii unei confruntări poate genera dificultăţi sau complica soluţionarea cauzei. Astfel, învinuiţii sau inculpaţii pot să-şi menţină sau să revină asupra declaraţiilor anterioare, speculând contradicţiile în interesul lor. Ei pot sesiza punctele slabe ale probatoriului şi insista, ca urmare, la nerecunoaşterea faptelor de care sunt învinuiţi. Efectul negativ al confruntării este cu atât mai mare cu cât persoanele ascultate reuşesc să se pună de acord asupra celor ce vor declara.

În cazul martorilor, confruntarea devine inutilă dacă contradicţiile reprezintă consecinţa unor factori obiectivi care au împiedicat procesul perceptiv. Spre pildă, între declaraţiile a doi martori apar neconcordanţe evidente datorită faptului că unul a perceput evenimente din imediata apropiere, în timp ce altul se afla la o distanţă mai mare; un martor declară că l-a văzut pe învinuit lovind victima cu un cuţit în piept, spre deosebire de celălalt, care susţine că a văzut numai cum victima încerca să împingă cu mâna pe învinuit.

Scopul principal al confruntării este acela de a înlătura contrazicerile care survin între declaraţiile diferitelor persoane cu privire la aceeaşi problemă.