Talent și Vocație în Arta Avocatului

a) Din perspectiva simţului comun: mentalităţi anacronice, nerealiste, clişee;

b) Din perspectiva interpretărilor ştiinţifice;

Profesia de avocat, deşi la fel de nobilă ca profesia de medic, a trezit mereu, prin implicaţiile sociale specifice, atitudini contradictorii, uneori paradoxale.

Mulţi şi-au manifestat aprecierea şi chiar admiraţia pentru activitatea avocaţilor, uneori plină de riscuri. Cu toate acestea, mereu se găseşte câte ceva de reproşat avocaţilor, şi aceasta încă din vremurile străvechi, chiar şi în perioadele de strălucire a retoricii. Astfel, din datele istorice, a ajuns până la noi ştirea că după ce nevasta lui Antoniu fusese asasinată din propriul său ordin, acesta ar fi ordonat ca lui Cicero să i se taie limba pentru a nu mai putea critica pe nimeni.

Şi în timpul Revoluţiei Franceze, ordinul avocaţilor a fost desfiinţat din cauză că avocaţii se manifestau critic la adresa noului regim.

Din păcate, avocaţii sunt desconsideraţi chiar de magistraţi, de aceia care ar trebui să le fie alături. Aceştia apreciază activitatea avocaţilor numai după ce trec de partea cealaltă a barei şi cunosc ei însişi „îngustimea vanitoasei lor păreri“ Există magistraţi care fac aprecieri nepotrivite, le fac viaţa grea avocaţilor, neacordându-le solicitudinea şi intregul lor respect. Dintre gesturile nepotrivite ale magistraţilor, cele mai grave se petrec în pretoriu, când avocaţii îşi susţin pledoariile şi sunt oarecum la discreţia magistraţilor care conduc dezbaterile.

Avocaţii trebuie înţeleşi şi apreciaţi aşa cum se cuvine, fiindcă istoria, faptele de seamă ca şi situaţiile marunte demonstrează ceea ce profesorul Louis Halphen spunea: „este mai uşor să-i bârfeşti, dacât să te dispensezi de ei“.

Vorbind despre talent, din punct de vedere teoretic, putem afirma că pentru a profesa avocatura, este nevoie de talent. Ştiinţa şi filosofia cu reprezentanţii lor din vremurile lor străvechi, împărtăşeau ideea că talentul este o inspiraţie, ca aceea a „demonului lui Socrate“. Reprezentanţii mai recenţi, cei din Şcoala lui Lombroso, credeau că talentul şi geniul sunt nişte stări morbide. Psihanaliştii susţineau că talentul este sublimarea unor complexe refulate. Sintetizând diverse păreri, observăm că acestea se deosebesc prea puţin de ceea ce se crede potrivit simţului comun.

Abătându-se de la aceste concepţii, ştiinţa mai recentă a considerat că talentul este înflorirea superioară, dusă la maximum, a înzestrărilor existente în oricare om şi îndeosebi a inteligenţei.

2 Inteligenţa în arta avocatului – Avocatul ca om de ştiinţă

Psihologii susţin că inteligenţa înseamnă sesizarea de raporturi, de relaţii şi de corelaţii între lucruri, dar, în acelaşi timp şi între relaţii şi lucruri. Şi toate acestea în funcţie şi de desprinderea unui înţeles.

Filozoful francez Jean Paulhan consideră inteligenţa, din punct de vedere ştiinţific, de două feluri: analitică şi sintetică.

Inteligentul de tip analitic este pătrunzător, sfredelitor, descoperind detalii care altora le scapă în timp ce inteligentul de tip sintetic are o viziune de ansamblu, realizând un înţeles total nou, o sinteză. Inteligenţa analitică caracterizează îndeosebi pe omul pe omul de ştiinţă, în timp ce inteligenţa sintetică este specifică artistului.

Avocatul nu este însă doar un artist înzestrat cu o inteligenţă sintetică, ci şi un om de ştiinţă cu aptitudini analitice şi, mai mult, un artizan, un profesionist. De aceea în activitatea sa avocatul trebuie să valorifice virtuţile ambelor tipuri de inteligenţă