Templul Preah Vihear - dispută dintre Cambodgia și Thailanda

1. Hotararea din data de 26 mai 1961

Masurile legale in cazul Templului Preah Vihear intre Cambodgia si Thailanda,referitor la suveranitatea teritoriala asupra templului Preah Vihear,au fost instituite printr-o petitie a Guvernului Cambodgiei la data de 30 septembrie 1959.Guvernul Thailandei a formulat doua obiectii preliminare.

Curtea a sustinut in mod unanim ca aceasta avea jurisdictie. Vicepresedintele Alfaro si judecatorii Wellington Koo,Sir Gerald Fitzmaurice si Tanaka si-au atasat declaratiile la aceasta hotarare, iar judecatorii Sir Percy Spender si Morelli au adaugat opinii separate.

In hotararea sa,Curtea a notat ca,invocand jurisdictia Curtii,Cambodgia s-a bazat in principal pe efectele combinate ale propriei acceptari a jurisdictiei impuse a Curtii si efectele unei declaratii facute de Thailanda la data de 20 mai 1950:

Am onoarea sa va informez ca printr-o declaratie datata 20 septembrie 1929,Guvernul Majestatii Salea acceptat jurisdictia impusa a Curtii Permanente de Justitie Internationala conform art.36,al.2 din Statut pentru o perioada de zece ani si cu conditia reciprocitatii. Declaratia a fost reinnoita la data de 3 mai 1940,pentru o perioada de inca zece ani.

In acord cu prevederile art.36,al.4 din Statutul Curtii Internationale de Justitie,am onoarea sa va informez ca Guvernul Majestatii Sale reinnoieste declaratia mentionata anterior pentru inca zece ani,incepand cu ziua de 3 mai 1950,in aceleasi limite si sub aceleasi conditii si rezervari stabilite in prima declaratie din 20 septembrie 1929.

Thailanda si-a formulat prima obiectie preliminara pe baza ca acea declaratie nu a constituit o acceptare valabila din partea sa a jurisdictiei impuse de Curte.Aceasta nu a negat in nici un fel, insa, faptul ca intentiona sa accepte jurisdictia impusa, dar, conform argumentului acesteia,ea si-a elaborat declaratia conform clauzelor din decizia Curtii ,la data de 26 mai 1959 privitor la Incidentul aerian din 27 iulie 1955(Israel vs. Bulgaria),care s-au dovedit a fi ineficiente.Art 36,al.5 din Statutul Curtii prevede ca:

Declaratiile facute potrivit Articolului 36 al Statutului Curtii Permanente de Justitie Internationala si care sunt înca în vigoare vor fi considerate, în raporturile dintre partile la prezentul Statut, drept acceptari ale jurisdictiei obligatorii a Curtii Internationale de Justitie pentru perioada ramasa pâna la expirare si conform conditiilor prevazute de ele.

Curtea a sustinut ca acea dispozitie se aplica doar participantilor originali ai Statutului si ca, Bulgaria nefiind un participant la Statut pana la 14 decembrie 1955,declaratia ei de acceptare a jurisdictiei impuse a Curtii Permanente este considerata ca iesita din vigoare la data de 19 aprilie 1946,data cand Curtea Permanenta si-a incetat existenta.In speta,Thailanda sustinea ca situatia ei era aceeasi cu a Bulgariei,din moment ce ea a devenit participant la Statut doar la 16 decembrie 1946,la aproximativ 8 luni dupa desfiintarea Curtii Permanente.Declaratia ei de acceptare a jurisdictiei impuse a Curtii Permanente, in consecinta,nu a fost transformata in acceptarea privind Curtea actuala si tot ce a reusit sa obtina a fost reinnoirea inoperativa a acceptarii jurisdictiei impuse a unui tribunal care nu mai exista.

Curtea nu a considerat ca Hotararea sa din 1959 a avut consecintele invocate de catre Thailanda.Pe langa faptul ca acea decizie nu era opozabila decat partilor,Curtea a considerat ca Thailanda,prin declaratia sa din 20 mai 1950,a adoptat o alta pozitie decat cea a Bulgariei.La acea data,nu numai ca declaratia Thailandei din 1940 nu fusese transformata intr-o acceptare a jurisdictiei impuse de catre prezenta Curte,dar intr-adevara aceasta expirase conform termenului sau,cu doua saptamani inainte(6 mai 1950).Declaratia din 20 mai 1950,un act juridic nou si independent,nu a fost facuta ,deci, sub incidenta art.36,al.5 din Statut,a carui forta fusese epuizata, din punctul de vedere al Thailandei.