Teoria Aparentei si Principiul Bunei-Credinte

Imagine preview
(8/10)

Acest referat descrie Teoria Aparentei si Principiul Bunei-Credinte.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 13 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

Cuprins 1
I.Ideea de aparență și ideea de bună-credință 2
II.Buna-credinţă a dobânditorului, element al noţiunii de proprietate aparentă 7
Bibliografie 13

Extras din document

Ideea de aparență și ideea de bună-credință

Geneza teoriei aparenţei trebuie căutată în dreptul roman, mai exact într-un text din Digeste aparţinând lui Ulpianus în care se relatează cazul unui sclav, Barbaries Philippus, care, după ce a fugit de la stăpânul său, a reuşit nu doar să creeze aparenţa comună cu privire la calitatea sa de om liber, ci chiar să obţină funcţia de pretor. Ulterior, descoperindu-se adevărata sa condiţie de sclav, s-a pus problema desfiinţării sau menţinerii actelor săvârşite de acesta în calitate de pretor. Soluţia adoptată a fost cea a considerării ca valabile a acestor acte, apreciindu-se că este cea mai umană, mai echitabilă posibilă (hoc enim humanius est).

Treptat,această idee a fost cristalizată în adagiul error communis facit ius,întrebuinţat pentru a valida actele săvârşite de o persoană cu privire la care s-a creat eroarea comună că avea calitatea oficială cerută de lege pentru întocmirea unui act.

Ideea de aparenţă şi noţiunea de bună-credinţă nu se suprapun, însă între ele există o corelaţie, pentru că aplicarea practică a teoriei aparenţei implică întotdeauna buna-credinţă a celui care dobândeşte un drept de la titularul aparent sau a celui care beneficiază de întocmirea unui act

de stare civilă. Eroarea comună şi invincibilă se referă întotdeauna la dobânditorul dreptului de la titularul aparent sau la beneficiarul actului de stare civilă

Teoria aparenţei presupune întotdeauna buna-credinţă a dobânditorului, însă buna-credinţă a dobânditorului nu presupune întotdeauna şi teoria aparenţei. Tocmai pentru că nu s-a clarificat în

mod suficient această corelaţie, uneori s-a făcut aplicarea teoriei aparenţei în cazuri în care este eficientă doar buna-credinţă, adică doar convingerea eronată a celui care invocă dobândirea unui anumit drept, fără a fi necesară o asemenea convingere la nivelul comunităţii. Consecvent acestei confuzii, s a apreciat că teoria aparenţei s-ar regăsi şi în noţiunile de creditor aparent şi cea de mandatar aparent, deşi acestea sunt noţiuni cu care se operează în situaţii juridice în care se aplică ideea de bună-credinţă în persoana debitorului sau a terţului contractant, iar nu ideea erorii commune şi invincibile.

În literatura noastră juridică, autorul I. Deleanu a observat că teoria aparenţei, de sorginte pretoriană şi prezentând, în opinia unora, un puternic caracter „subsidiar” pentru situaţiile în care instanţele nu au putut invoca un alt fundament pentru soluţiile lor, teoria aparenţei şi-a extins

aplicarea în toate domeniile dreptului. Astfel, teoria a fost aplicată în „cazul unui creditor aparent, al unui mandatar aparent, al unui moştenitor aparent, al simulaţiei, al posesiunii, al unei societăţi fictive, al transferului unor titluri nominative, al funcţionarului de fapt”, precum şi în legătură cu

„capacitatea aparentă, căsătoria aparentă, domiciliul aparent, calitatea aparentă de comerciant, asociatul aparent, societatea aparentă”. Autorul menţionează că teoria aparenţei nu trebuie asociată tuturor situaţiilor în care legea însăşi întrebuinţează termenul „aparent". Spre exemplu,

servituţile aparente menţionate în art. 622, alin. 3 Cod civil şi viciile aparente menţionate în art. 1353 Cod civil nu au legătură nici cu teoria aparenţei, nici cu ideea de aparenţă.

Distingându-se între ideea de aparenţă şi teoria aparenţei, s-a afirmat în doctrină că numai aparenţa, căreia i se ataşează consecinţe juridice, nu este suficientă pentru aplicarea teoriei aparenței.

În plus, este necesar ca persoana să se afle într-o „eroare legitimă”, în care ar fi putut să se afle orice persoană rezonabilă, în aceeaşi situaţie, sau o „eroare comună”, invincibilă pentru orice persoană.

Fisiere in arhiva (1):

  • Teoria Aparentei si Principiul Bunei-Credinte.doc