Teoria domeniului public - noțiunea de proprietate privată, publică, domeniu public, privat și administrativ

Proprietatea este reglementată în mod primar prin art. 136 şi art. 44 din Constituţia României revizuită în anul 2003. Astfel, prin art. 136 alin. 1 se prevede că proprietatea este publică sau privată, iar prin alin. 3 se rezolvă o dispută istorică, în ceea ce priveşte distincţia, stabilind clar şi precis că proprietatea publică nu poate aparţine decât statului şi unităţilor administrativ – teritoriale.

1. Noţiunea de proprietate publică

În doctrină dreptul de proprietate publică este definit ca fiind acel drept de proprietate care aparţine statului şi unităţilor administrativ – teritoriale asupra unor bunuri mobile sau imobile care alcătuiesc domeniul public ori care prin natura lor sunt de interes sau de uz public, national sau local asupra cărora se exercită atributele dreptului de proprietate, în putere publică şi în interes public. O definiţie asemănătoare este prevazută în Legea nr.213/2008 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Din definiţie rezultă că sunt cuprinse în sfera proprietăţii publice, atât bunurile din domeniul public al statului de interes naţional sau local, cât şi alte bunuri care prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Pentru aceste motive, noţiunea de proprietate publică pare a fi mai largă decât aceea de domeniu public al statului. În jurisprudenţă s-a statuat că în principiu toate bunurile destinate folosinţei publice fac parte din domeniul public şi că unul din caracterele dreptului de proprietate în regim public este caracterul exclusiv.

În ceea ce ne priveşte considerăm că nu trebuie confundate cele două noţiuni, proprietatea fiind o instituţie juridică, iar domeniul reprezintă o totalitate de bunuri care fac obiectul proprietăţii. Fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiului aerian, ape cu potenţial energetic valorificabil de interes naţional, plaje, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi platoului continental a României (art.136 alin3 din Constitutie), precum şi alte bunuri stabilite prin legi organice.

2. Notiunea de proprietate privată

Dreptul de proprietate privată este dreptul care aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, persoanelor fizice şi persoanelor juridice, asupra unor bunuri mobile sau imobile, faţă de care se exercită posesia, folosinţa sau dispoziţia, prin putere şi interes privat, în condiţiile legii.

Potrivit prevederilor art.136 alin.5 din Constituţie, proprietatea privată este inviolabilă, iar conform art.44 alin.2 din legea fundamentală acest drept este garantat şi ocrotit în mod egal de lege, indiferent de titular. În alin.3 al articolului 44 se reglementează regimul juridic al exproprierii, rechiziţionării, precum şi interzicerea naţionalizării bunurilor care fac obiectul proprietăţii private.

Exproprierea este modalitatea de dobândire de către stat a dreptului de proprietate asupra unor bunuri aparţinând altor proprietari persoane fizice sau persoane juridice, pentru satisfacerea unor interese obsteşti, generale.

Naţionalizarea presupune a trece din proprietate particulară în proprietatea statului unele întreprinderi, pământul, unele zăcăminte.

Dreptul de proprietate privată este o noţiune mai largă decât aceea de drept de proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale. În noţiunea de proprietate privată sunt cuprinse, pe lângă bunurile din domeniul privat al statului, şi cele cuprinse în dreptul de proprietate privată aparţinând persoanelor fizice şi juridice.

Fac obiectul dreptului de proprietate privată a statului şi unităţilor administrativ-teritoriale următoarele bunuri (cu titlu exemplificativ): averile vacante şi fără stăpân, terenurile din componenţa patrimoniului agenţilor economici de stat, maşinile, utilajele, atelierele de industrie mică, construcţiile care deservesc agenţii economici, plantaţii, etc.

Problema stabilirii unui criteriu cu privire la divizarea proprietăţii în proprietate publică şi proprietate privată, a generat numeroase contradicţii.

Astfel, raportat la prevederile constituţionale s-a susţinut într-o primă opinie că proprietatea este publică sau privată în raport de titularul acesteia . Această opinie se baza pe prevederile art. 135 alin.3, care în prezent a fost modificat în art.136 alin.2 din Constituţie, care precizează că „proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege, şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”. În plus, Codul civil face referire la aşa-numitele „bunuri care nu sunt ale particularilor”.

A doua opinie, arată că dispoziţiile normei constituţionale, care împart proprietatea în publică şi privată, nu au în vedere criteriul titularului dreptului de proprietate, ci iau în considerare regimul juridic diferit al bunurilor care fac obiecctul uneia sau alteia din formele de proprietate .

S-a mai propus drept criteriu destinaţia bunurilor, potrivit căruia se consideră că fac obiectul proprietăţii publice bunurile care sunt afectate să fie folosinţei publice, fie funcţionării unui serviciu public, iar bunurile de importanţă mai redusă, de care statul sau unităţile administrativ-teritoriale se folosesc pentru a putea funcţiona, fac obiectul dreptului de proprietate privată a acestora.