Trăsăturile Contravenției

Definiţia şi trăsăturile contravenţiei

În art. 1 din Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, contravenţia era definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi şi alte acte normative.

Se menţionează faptul că , în prezent , Legea nr. 32/1968 care constituia legea cadru în materia răspunderii contravenţionale, a fost abrogată prin O.G. nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor , iar abordarea normelor cuprinse în acest act normativ trebuie să se facă în înţelesul şi cu respectarea dispoziţiilor Constituţiei României din 1991 revizuită.

Prin O.G. nr. 2/2001 contravenţia este definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti .

Din definiţie se desprind drept trăsături caracteristice ale contravenţiei:

a. fapta să fie săvârşită cu vinovăţie

b. fapta să prezinte pericol social

c. fapta să fie prevăzută şi sancţionată drept contravenţie prin legi sau alte acte normative;

1. Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie.

Contravenţia este o faptă ilicită care se încadrează în consecinţele arătate de actul normativ care o prevede numai dacă este săvârşită cu vinovăţie. Vinovăţia nu o mai găsim definită în legislaţia contravenţională, dar ea poate fi explicată atât prin înrudirea contravenţiilor cu infracţiunile, cât şi prin formele şi modalităţile ce le întâlnim în art. 19 din Codul penal.

Astfel, există vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă. Intenţia poate să fie directă (când contravenientul prevede urmările faptei sale şi urmăreşte producerea lor prin comiterea acelei fapte) şi indirectă (atunci când prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu îl urmăreşte să se producă, acceptă posibilitatea producerii lui).

Culpa, la rândul, ei poate să fie cu previziune sau uşurinţă (când contravenientul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce) sau fără previziune sau din neglijenţă (când contravenientul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă).

Vinovăţia constituie latura subiectivă a contravenţiei, respectiv “ea este un act de conştiinţă care implică în primul rând un factor intelectiv şi apoi unul volitiv, deci un proces de conştiinţă şi apoi unul de voinţă, conştiinţa fiind premisa voinţei”.

În literatura juridică s-a arătat că în situaţia juridică în care actul normativ de sancţionare prevede intenţia, ca element constitutiv al contravenţiei, fapta săvârşită din culpă nu poate fi calificată contravenţie .

De asemenea, în literatura juridică s-a mai discutat şi despre aşa numita recidivă contravenţională ca o consecinţă a vinovăţiei, în sensul că, repetarea săvârşirii unor contravenţii, cu acelaşi obiect, putând fi asimilată intenţiei, cu consecinţa aplicării unor sancţiuni mai severe .

O.G. nr. 2/2001, care reprezintă legea cadru în materie, nu face nici o referire la existenţa aşa numitei recidive contravenţionale.