Tratatul de la Maastricht - pași către Statele Unite ale Europei

Întreaga istorie a construcţiei europene poate fi sintetizată pornind de la confruntarea a două forţe distincte: dorinţa de integrare şi interesul de a păstra suveranitatea naţională.

Tratatul asupra Uniunii Europene consacră o viziune globală a Europei şi prezintă un răspuns original problematicii echilibrului dintre elementele de integrare şi cele de cooperare. Acest Tratat nu este o creaţie ex nihilo , nici moment de final, ci o verigă din complexul proces istoric de unificare europeană.

Dezbaterile asupra aspectelor abordate în tratat îşi au rădăcinile în trecutul integrării europene, caracterizată prin opoziţia mereu de actualitate dintre susţinătorii unei abordări comunitare şi promotorii unei abordări interguvernamentale, ce reflectă concepţii divergente privind Uniunea Europeană.

La Consiliul European de la Maastricht, şefii de stat şi de guvern ai celor douăsprezece state-membre ale Comunităţilor europene au ajuns la un acord privind proiectul de tratat asupra Uniunii Europene, prin care se angaja o nouă etapă importantă în construcţia europeană. În titlul final, expresiile generice precum uniune politică şi uniune economică şi monetară, ce au fost utilizate pentru a organiza negocierile, au dispărut, documentul purtând denumirea de Tratat asupra Uniunii Europene şi nu de Tratatul Uniunii Europene sau Tratat ce instituie Uniunea Europenă, aşa cum era în discuţie în perioada respectivă.

Divergenţa de opinii din cadrul negocierilor din 1991 s-a constituit în jurul problemei tratamentului ce urma să fie acordat viitoarelor politici externe, de securitate comună şi cooperării în sfera justiţiei, precum şi al afacerilor interne. Comisia a pledat pentru includerea acestor subiecte în Tratatul CEE ce, ulterior, s-ar transforma în Tratatul Uniunii, iar Uniunea s-ar substitui Comunităţilor şi ar absorbi cooperarea politică şi acţiunile cu caracter interguvernamental.

Concomitent, reprezentanţi ai unor state precum Franţa sau Marea Britanie au pledat contra acestei structuri unitare cu mai multe ramificaţii, susţinând o abordare pe piloni, în cadrul căreia politica externă, de securitate comună şi cooperare în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne urma să fie tratate în piloni separaţi, adiţionali celor trei tratate fundamentale

- Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea se bazează pe Comunităţile Europene, completate de politicile şi formele de cooperare instaurate de acest tratat. Aceasta este o construcţie ce se sprijină pe trei piloni: comunităţile , politica externă şi de securitate comună şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Un element esenţial al abordării pe piloni îl constituie introducerea cadrului instituţional unic, ce asigură coerenţă şi continuitate acţiunilor întreprinse. Astfel, structura Uniunii europene a devenit mult mai unitară, dat fiind faptul că aceşti trei piloni sunt insolubil legaţi în ansamblu ce constituie Uniunea.

Acest act internaţional prezintă obiectivele Uniunii Europene, printre care se numără : susţinerea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, menţinerea şi dezvoltarea realizărilor comunitare, dezvoltarea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii unioniale. Conform Tratatului din 1992, Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic ce „asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale”.

Pentru întâia dată, se prevede instituirea unei cetăţenii a Uniunii, această calitate fiind dobândită de orice persoană de naţionalitatea unuia din statele membre. Printre drepturile fundamentale stipulate odată cu acest tratat se află : dreptul la liberă circulaţie , dreptul de petiţie pe lângă Ombudsmanul European, dreptul de habitaţie în oricare din statele membre. Ideea unei cetăţenii europene nu este nouă, de altfel, în 1974- cu ocazia întâlnirii de la Paris- s-a stabilit că este necesar să se identifice drepturile ce ar trebui să fie atribuite membrilor Comunităţii. Prima manifestare evidentă a unei „cetăţenii” europene s-a consumat prin alegerea Parlamentului European prin vot universal direct, în anul 1979.