Uniunea Europeană - Trecut și Viitor

După desfăşurarea revoluţiilor anticomuniste din partea captivã a Europei produse în cursul anului 1989, statele care porniseră din 1957 pe drumul unificării europene s-au arătat în mare măsura nepregătite să-şi asume din mers marile provocări politice şi economice cu care s-au văzut brusc confruntate. În pofida deschiderii către aderarea fostelor state satelite ale Moscovei, noua construcţie a Uniunii Europene, fondată după 1992, a intrat într-o profundă crizã de identitate şi de evoluţie, diferită faţă de perioadele de inerţie organizaţională sau de impas economic din trecut. Nici ratificarea Tratatului de la Amsterdam, în urma îndelungatei Conferinţe Interguvernamentale care urma să genereze un profil radical primenit şi consolidat al noii Europe, nu a fost de natură să deblocheze —criza instituţională cu care cei 15 n-au încetat să se confrunte. Totuşi, au apărut semnele unei voinţe politice a majorităţii actorilor importanţi din cadrul UE, cu excepţia previzibilă a Marii Britanii.

Extinderea Uniunii Europene la 27 de ţări, prefigurată încă din anii 90, nu are precedent în privinţa numărului de ţări şi nici a schimbărilor pe care le implică. Extinderea Uniunii Europene reprezintă deci o provocare atât pentru ţările membre UE, cât şi pentru ţările candidate.

1. Scurt istoric.

Primii paşi în construcţia europeană au avut loc în urmã cu 50 de ani, o dată cu semnarea Tratatului de la Paris (1951) prin care s-a înfiinţat Comunitatea Europeanã a Cărbunelui şi a Oţelului prin voinţa comună a şase membri fondatori: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Apoi, prin Tratatul de la Roma (1957), aceste şase ţări au hotărât crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Au fost necesari 16 ani pentru a se realiza prima extindere a Comunităţii Economice Europene de la şase la nouă membri (1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie), după care procesul de integrare s-a accelerat. Comunitatea Europeană a avut o evoluţie dinamică, înregistrând unele schimbări şi perfecţionări la nivel organizatoric şi instituţional. Cele mai importante evenimente ale anilor 80 pentru integrarea vest-europeană le-au constituit extinderea de la 9 la 12 membrii şi crearea Pieţei Unice Europene.

Deşi prevăzută chiar prin Tratatul de la Roma, Piaţa Unicã a fost impulsionată în mod deosebit de Jacques Delors începând din 1985, când acesta a devenit preşedintele Comisiei Europene. La Summit-ul de la Luxemburg ce a avut loc la numai şase luni după iniţiativa lui Delors, în decembrie 1985, s-a adoptat Actul Unic European, intrat în vigoare în iunie 1987.

Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992 de miniştrii Afacerilor Externe şi de Finanţe ai celor 12 ţări membre.

Particularitatea acestei noi faze constă nu numai în modificarea conceptului de Comunitate Europeană în cel de Uniune Europeană, dar şi în extinderea integrării de la domeniul economic la cel monetar şi politic.

Obiectivele Uniunii stipulate în Tratat sunt:

- promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare, cu o monedă unică;

- punerea în practică a unei politici externe şi de securitate comune, cu definirea în timp a unei politici de apărare comunã. Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic, format din instituţiile comunitare şi Consiliul European;

- tratatul asupra Uniunii Europene abordează nu numai domeniile economic, monetar , politic, ci şi cultura, învăţământul şi socialul. Conceptul de dialog social, care fusese introdus de Actul Unic European, a fost definit de Art. 3 al Protocolului Social de la Maastricht. Se considerã că prin aceste texte s-a înregistrat un progres evident către o politicã socială europeană, dar Europa se află încă departe de uniunea socială.

Instituţiile Uniunii Europene desemnate să realizeze obiectivele (Art. 7) în limita puterilor conferite prin Tratat sunt:

- Parlamentul European;

- Consiliul European;

- Comisia Europeană;

- Curtea de Justiţie;

- Curtea de Conturi.

După aproximativ cinci ani de la semnarea Tratatului de la Maastricht, au fost aduse amendamente la tratatele anterioare şi s-a stabilit simplificarea tratatelor care înfiinţaseră cele trei Comunităţi Europene pentru a fi adaptate la realităţile prezentului prin semnarea unui nou tratat, cunoscut sub numele de Tratatul de la Amsterdam (octombrie 1997).

Tratatul de la Amsterdam introduce patru mari domenii:

a. libertate, securitate şi justiţie;

b. uniunea şi cetăţenii săi;

c. politica externă eficientă şi coerentă;

d. problemele instituţionale.