Vinovăția

Introducere

Dreptul ca proces social are finalităţi plurivalente la nivel macro şi micro-social referitoare la garantarea coerenţei, funcţionalităţii şi autoreglării structurii sociale, în rezolvarea conflictelor relaţiilor interumane, în protejarea şi promovarea valorilor sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Astfel, normele juridice dirijeazã, stimulează, influenţează şi stabileşte comportamente umane, demersul sãu normativ specific, de natură imperativă, fiind asigurată la nevoie prin forţa de constrîngere a statului. Nu orice conduită umană are relevanţa din punct de vedere juridic, ci numai accea care cade, într-o formă sau alta, sub incidenţa normelor juridice. Conduita umană poate sa fie conformă normelor juridice sau, dimpotrivă, să contravină acestora. în primul caz, conduita este licită, legală, iar al doilea caz, ea este ilicită sau ilegală

Pentru calificarea comportării licite nu interesează motivele, care pot fi extrem de diverse, de la convingere, pînă la teama de pedeapsă, ce determină persoana la o asemenea comportare. Trebuie reţinut însă că are valoare juridică numai compotarea conştientă, responsabilă.

Astfel, comportarea unui alienat mintal nu are valoare juridică, nu poate fi calificată ca licită sau ilicită, deoarece ea nu este rezultatul unei deliberări conştiente şi ca atare,alienatul mintal nu poate avea răspunderea juridică a faptelor sale.

Dintr-o perspectivă mai largă se poate aprecia că răspunderea juridică este o expresie specifică a ideii de reponsabilitate socială în conformitate cu care, fiecare om trebuie să îşi asume şi să suporte consecinţele faptelor sale. Oamenii trăiesc în societate şi pe parcursul istoriei îşi cîştigă diverse grade de libertate, dar acesta nu înseamnă în nici un caz liber arbitru, a acţiona după bunul plac. Fiecare individ trebuie să accepte şi să permită libertatea altuia.

Pe de altă parte, colectivitatea însăşi nu poate rămîne indiferentă faţă de comportamentele care încalcă regulile sociale. Răspunderea indivizilor faţă de comportamentele lor poate avea forme diverse: politică, morală, religioasă, culturală, juridică. în cazul răspunderii juridice se pot remarca o serie de caractereistici care sînt conferite de specificul dreptului, al normelor şi sancţiunii juridice, de faptul că ea implică, în diverse grade constrîngerea statală.

Răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de lege, de norma juridică, între autorul încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin agenţii autorităţii, care pot să fie instanţele de judecată, funcţionarii de stat sau alţi agenţi ai puterii publice. Conţinutul acestui raport este complex, fiind format îm esenţă din dreptul statului ca reprezentant al societăţii de a aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale şi obligaţia acestor persoane de a se supune sancţiunii legale, în vederea restabilirii ordinii de drept.

Temeiul răspunderii juridice îl constituie, deci, întotdeauna o anumită conduită concretă a omului (ce se regăseşte în ansamblul manifestărilor aflate sub controlul voinţei şi raţiunii sale). Indiferent de ramura dreptului pe care o avem în vedere, pentru ca fapta omului să genereze o răspundere juridică, trebuie să întrunească, cumulativ, patru condiţii pozitive caracterul ilicit,un rezultat dăunător (prejudiciu), legătura cauzată între conduita ilicită şi rezultat şi vinovăţia.

NoTiunea de VinovãTie

În dreptul civil, condiţia subiectivã a rãspunderii este desemnatã prin termenul de "culpã". Termenul este utilizat in textele Codului civil, în practica judiciarã şi în marea majoritate a lucrãrilor din literatura de specialitate.

Însã în teoria generalã a dreptului, precum şi în celelalte ramuri de drept-dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul muncii-prin culpã, în sensul propriu-zis al acestui termen, se înţelege sãvârşirea unei fapte ilicite fãrã intenţie, adicã prin imprudenţã sau neglijenţã. În toate aceste ramuri de drept, latura subiectivã a rãspunderii juridice este exprimatã prin termenul generic de "vinovãţie”, noţiune care desemneazã, deopotrivã intenţia si culpa propriu-zisã.

În planul dreptului, vinovãţia apare ca o formã a corelaţiei dintre fapta ilicitã şi autor de naturã a pune în evidenţã resorturile psihice adânci, care explicã manifestarea individualã în raport cu un anumit sistem de valori, ocrotit prin norma juridicã.

Nu întotdeauna a fost însã aşa. În societatea primitivã şi în evul mediu, vinovãţia nu avea relevanţã, nici chiar în materia rãspunderii penale. Astfel, Levy Bruhl în lucrarea sa "Le pont de vue de l'historien du droit" aratã cã la triburile germanice rãspunderea autorului era determinatã exclusiv de rezultatul produs. De asemenea, forţele supranaturale erau implicate în stabilirea cauzei rezultatului. Abia în secolul al V- lea î.e.n. apar primele semne de luare în calcul a factorului psihic. Apoi, ideea unei rãspunderi subiective apare în scrierile lui Seneca ,Juvenal, Cicero, Quintilian, Gelius, iar mai târziu, începând cu secolul al II lea e.n corelaţia psihicã între faptã şi autor devine tot mai prezentã în gândirea juridicã.

În prezent,în tentativele de definire a vinovãţiei, de fixare a corelaţiei dintre faptã şi fãptuitorul ei, s-au conturat douã teorii: teoria psihologicã a vinovãţiei şi teoria normativã.

În concepţia psihologicã, al cãrei reprezentant a fost Puffendorf, vinovãţia desemneazã totalitatea proceselor psihice sau volitive, intelective, afective care stau la baza relaţiei dintre autor şi fapta comisã. Mai întâi sunt scoase în evidenţã procesele psihice(voinţa, cunoaşterea, reprezentarea), procesele de naturã ce accentueazã apartenenţa faptei autorului dar şi caracterul conştient şi voit al acţiunii (sau inacţiunii) şi al rezultatului. Potrivit acestei teorii, rãspunderea autorului faptei se motiveazã prin aceea cã el şi-a folosit defectuos capacitatea psihicã de înţelegere, prevedere, dirijare a voinţei, provocând astfel o pagubã.