Arii Naturale Protejate

Încercări de a reglementa raportul dintre om şi natură se cunosc încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare, care, preocupat de soarta vânatului şi a altor resurse naturale, a emis “legea braniştei” (loc oprit, unde nimeni nu avea voie să păşuneze, să vâneze, să pescuiască şi nici chiar să cosească fără voia stăpânului). Instituţia braniştei a funcţionat şi în Transilvania, la 1588, sub domnia principelui Sigismund Bathory.

Un pas înainte în privinţa măsurilor oficiale de ocrotire a naturii l-au constituit restricţiile impuse cu privire la folosirea pădurilor. În 1739, s-a constituit în Banat serviciul silvic regulat, iar în Transilvania, în 1781, în timpul împăratului Iosif al II-lea, apare prima reglementare oficială. Urmează, ca importanţă, “Orânduiala de pădure” din Bucovina, tipărită în 1786 în limbile română şi germană şi considerată ca fiind primul Cod silvic românesc.

Măsuri de protejare a mediului au fost solicitate de reputaţi oameni de ştiinţă, printre care trebuie să-i amintim pe Emil Racoviţă şi Alexandru Borza — profesori la Facultatea de Ştiinţe din Cluj —, care fundamentează în mod ştiinţific ocrotirea naturii în România. În 1927, Alexandru Borza realizează o campanie de pregătire a opiniei publice şi de sensibilizare a organismelor legislative şi executive în vederea apariţiei unei legi de ocrotire a mediului. Succesul acestor eforturi nu a întârziat să apară, astfel încât, prin decretul regal nr. 2478 din 4 iulie 1930 (publicat în Monitorul Oficial nr. 148/7.07.1930), a fost promulgată prima Lege pentru protecţia monumentelor naturii. Legea cuprindea 13 articole, în care erau prevăzute măsurile principale destinate asigurării bazei legale şi organizării spaţiului natural în ţara noastră. Ulterior, decretul nr. 908/1933 a adăugat acestei legi alte articole şi două regulamente. În acelaşi context se instituie şi Comisia Monumentelor Naturii, afiliată Ministerului Agriculturi şi Domeniilor.

Anul 1934 a fost marcat de apariţia unei lucrări de referinţă realizate de Emil Racoviţă, care cuprindea definirea, clasificarea şi modul de gestionare a monumentelor naturii.

În 1935, prin Rezoluţia Consiliului de Miniştrii nr. 593/22 martie, este înfiinţat primul parc naţional din România — Parcul Munţilor Retezat.

Teoreticianul cel mai de seamă în domeniul ocrotirii naturii rămâne Emil Racoviţă, ideile sale reflectându-se în mare parte în propunerile pentru unificarea terminologiei moderne în materie de protecţie a naturii, pe care E. Bourdelle le-a elaborat în 1948. Astfel, noţiunile de “rezervaţii naturale” şi “monumente ale naturii” stabilite de E. Racoviţă sunt reluate în aceste propuneri sub forma “rezervaţiilor naturale integrate”. Definiţia lui Racoviţă cu privire la monumentele naturale poate fi regăsită şi în Legea pentru protecţia mediului nr. 137 din 1995, unde, în anexa 1, se menţionează că prin “monumente ale naturii se înţeleg specii de plante şi animale rare sau periclitate, arbori izolaţi sau formaţiuni şi structuri geologice de interes ştiinţific sau peisagistic”. Conform clasificării adoptate de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii, suprafeţele care îndeplinesc această calitate sunt împărţite în următoarele categorii:

– parcuri naţionale, destinate cercetării ştiinţifice, recreaţiei, turismului.

– parcuri naturale, cu rol de conservare a peisajului natural.

– rezervaţii naturale, destinate menţinerii unor medii de viaţă specifice de interes botanic, zoologic, speologic, forestier, paleontologic, geologic, limnologic, etc.

– rezervaţii ştiinţifice, destinate cercetărilor ştiinţifice de specialitate şi menţinerii fondului genetic autohton.

– rezervaţii peisagistice, menite să păstreze asociaţiile vegetale sau unele forme de relief cu valoare estetică.

– monumente ale naturii, care pot fi: specii de plante şi de animale rare sau pe cale de dispariţie, ori forme naturale unice, situate în afara sau în interiorul perimetrelor construite, potrivit aliniatelor de mai sus.

În Legea nr. 137/1995, articolul 54 din secţiunea a 4-a prevede că, pentru conservarea unor habitate naturale şi a biodiversităţii care defineşte cadrul biogeografic al ţării, precum şi a structurilor şi a formaţiunilor naturale cu valoare ecologică, ştiinţifică şi peisagistică, se menţine şi se dezvoltă reţeaua naţională de arii protejate şi monumente ale naturii. Prin “arie protejată se înţelege o zonă delimitată geografic, cu elemente naturale rare sau în procent ridicat, desemnată, reglementată şi gospodărită în sensul atingerii unor obiective specifice de conservare”. Termenul cuprinde parcuri naţionale, rezervaţi naturale, rezervaţii ale biosferei, monumente ale naturii