Ecologia Spirituală

GENEZA ECOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

Prima definiţie a ecologiei a fost datã de profesorul german ERNEST HAECKEL, unul din marii evoluţionişti ai secolului trecut şi care a dezvoltat concepţia despre evoluţia speciilor a lui CH. DARWIN din lucrarea “Originea speciilor” aparutã în 1859. Au aparut apoi o diversitate de definiţii. Unele pun accentul pe organism, altele pun accentul pe sistemele biologice supraindividuale. .

Este necesar sã amintim însã cã ecologia ca ştiinţã a avut mai mulţi premergãtori. Gândirea ecologistã a debutat în S.U.A. Aşa cum fiecare stat democrat cãuta sã-şi trimitã ambasadori care sã reprezinte cultura ţãrii respective, în secolul trecut americanii l-au trimis la Roma pe GEORGE PERKIN MARSH (1801-1882), Acesta, în peregrinãrile sale prin Italia, a observat intensele deforestãri din bazinul Marii Mediterane şi a atras atenţia naturaliştilor asupra pericolului deforestãrilor, în cartea “Omul şi natura” .

Pictorul GEORGE CÃTLIN (1796-1872), un mare portretist şi un luptator pentru drepturile pieilor roşii, a pictat scene din viaţa animalelor sãlbatice. DAVID THOREH (1817-1862) a scris o primã carte de silvicologie “Viaţa în pãdure”. RALPH EMERSON (1803-1882), poet şi eseist a scris poezii legate de problema naturii. Marelui silvicultor ALDO LEOPOLD (1886-1948) i se datoreazã legislaţia ocrotirii pãdurii.

Aceşti creatori, iubitori de naturã, n-ar fi reuşit în demersul lor dacã nu şi-ar fi aliat oameni politici. Astfel, presedintele THOEODOR ROOSVELT (1858-1919) a deţinut preşedinţia S.U.A. douãlegislaturi (1901-1909) şi a promovat legi foarte bune de protecţie a mediului înconjurãtor. .

Conceptul de ecologie a fost formulat în 1886 şi, de-a lungul timpului, au aparut derivate cum ar fi „ecologia industrialã”, „ecologia mentalã”, „ecologia socialã”, „psihoecologia” şi „ecologia spiritualã”.

Conform gândirii lui CONSTANTIN NOICA (Jurnal de idei, secţia V, ideea 19), “ştiinţele omului sunt toate de recunoaştere: se regãseşte gândul în ele”. În opoziţie cu ştiintele omului, C. NOICA socotea ştiinţele naturii ca ştiinţe de cunoaştere. Tendinţa este ca toate ştiinţele, inclusiv cele ale naturii, să devină de recunoaştere.

Ecologia este tocmai la graniţa dintre:

- ştiintele naturii (ca ştiinte de cunoaştere)

- ştiinţele omului (ca ştiinţe de recunoaştere)

Adesea se afirmă că ecologia este o ştiinţã interdisciplinarã, o disciplinã sinteticã. Afirmaţia este corectã, dar ambele trãsãturi nu sunt caracteristice doar pentru ecologie.

Ecologia, prin specificul problematicii sale, care cuprinde atât sistemele biologice cât şi mediul lor abiotic, este strans legata de numeroase alte discipline biologice si nebiologice.

Relatiile functionale dintre populatii si dintre acestia si mediul lor abiotic constau în schimburi materiale, energetice şi informaţionale. Acestea implicã utilizarea conceptelor şi metodelor din domenii ca: fizica, biochimie, fiziologie, informatica.

Omul, prin activitatea lui complexã, intra în alcătuirea tuturor ecosistemelor majore ale biosferei şi influenţează tot mai puternic structura şi funcţionarea lor. Este firesc, deci, ca ecologia sã se interfereze cu alte ştiinţe din domeniul social.

Putem crea astfel un pom metaforic cu mai multe rãdãcini: zoologia, botanica, pedologia, climatologia, geomorfologia, mineralogia, chimia, toate ştiinte ajutatoare de unde îsi trage seva ecologia.

Trunchiul este puternic, el constand în ecologia generalã sau ecologia teoreticã, care formulează principiile şi legile cu care se opereazã.

Ramurile copacului nostru sunt ramurile teoretice şi aplicative care se pot clasifica din foarte multe puncte de vedere. De mare însemnatate teoreticã este ecologia individului, care vizeazã relaţiile interumane (ETOLOGIA este ecologia comportamentului, PSIHOLOGIA, AUTOECOLOGIA este ecologia despre sine însuşi). Importante sunt însã şi DEMECOLOGIA – ecologia populaţiilor ca şi SINECOLOGIA – ecologia comunităţilor vii.

LOCUL OMULUI ÎN NATURÃ

Poziţia omului în naturã şi societate a fost abordatã în mod diferit în cursul istoriei. Prima datã a fost abordatã poziţia omului în mediul social şi doar ulterior a fost abordatã poziţia omului în naturã. .

Astãzi, acest mod de abordare nu îl putem considera corect. .

În paleolitic şi neolitic, populaţiile de vânãtori şi culegãtori vânau pentru subzistenţã animale, aşa cum o confirmã desenele din peşterile din Spania. Hrana vegetalã era sarcinã în trib a sexului slab. Tot femeile cunoşteau şi plantele de leac. De la aceste prime triburi primitive ne-a ramas pozitia omului în naturã. Ei vedeau natura ca o zeitate.

În sec. VIII, în poemele lui HESIOD, “Munci şi zile”, apar aspecte legate de problematica naturii.

Tribul de amerindieni HOPPI din Muntii Stâncoşi erau foarte respectuoşi faţã de naturã. Înainte de a tãia un copac pentru nevoile tribului, ei adresau o rugaciune naturii. La fel, la noi în Bucovina, înca din secolul trecut, se faceau rugaciuni la tãierea unui copac. În Tara Oaşului existã un ritual identic. Astfel de ritualuri au existat în toate comunitãţile primitive.

În colindele de Crãciun profane (non-sacre) apar încã de la triburile de daci elemente de ecologie spiritualã.