Ecosistemul

Conceptul de ecosistem

Conceptul de ecosistem a fost introdus în ştiinţă după ce ecologia se constituise în ramură de sine stătătoare a biologiei.

Noţiunea de ecosistem aparţine botanistului englez A.G. Tansley (1935).

Ecosistemul este un complex de organisme şi factori fizici care formează ceea ce numim mediul biomului. (Tansley, 1935)

Ecosistemul, ca orice sistem, are o structură unitară. Microorganismele, plantele şi animalele sunt reunite într-un tot unitar cu biotopul sub acţiunea unor forţe materiale şi energii ale realităţii fizico-chimice.

„Unitatea care include toate organismele (comunitatea) de pe un teritoriu dat şi care interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită structură trofică, o densitate de specii şi un circuit de substanţe în interiorul sistemului (schimbul dintre partea biotică şi abiotică) reprezintă un sistem ecologic sau ecosistem”. (Odum, 1971)

Originea şi evoluţia conceptului de ecosistem sunt importante a fi cunoscute pentru dezvoltarea viitoare a cercetării ecologice. Parcurgând istoria conceptului de ecosistem, facem cunoştinţă cu personalităţi ştiinţifice, observăm modul în care disciplinele ştiinţifice interacţionează sau intră în competiţie sub influenţa instituţiilor şi societăţilor ştiinţifice

Ecosistemele naturale s-au constituit treptat şi după o anumită distanţă în timp faţă de apariţia primelor vieţuitoare.

Structura ecosistemului

După o concepţie tradiţionalistă, mai mult morfologică decât funcţională, ecosistemul este alcătuit din două componente:

- biotop

- biocenoză.

Deşi obiectul care ne interesează mai mult poate fi organismul, totuşi când încercăm să pătrundem în esenţa lucrurilor, nu putem separa organismul de mediul său, în asociere cu care se formează un sistem.

Rezultă astfel sisteme care, din punct de vedere ecologic, sunt unităţi de bază ale naturii, ale biosferei. Aceste ecosisteme sunt de cele mai variate feluri şi dimensiuni. Ele formează o categorie din mulţimea sistemelor universului, de la întregul univers până la atom.

Aşadar, ecosistemul este un sistem complex, alcătuit din:

- biotop – subsistem primar anorganic, respectiv partea nevie (abiotică) sau cadrul natural cu condiţiile sale fizice şi chimice;

- biocenoză – subsistem biologic, respectiv partea vie (biotică), formată din populaţiile diferitelor specii, aflate în interacţiune.

Aceste două componente nu sunt separate fizic în natură. Biocenoza are funcţie de reglator al metabolismului atomilor elementelor chimice în biotop, al ciclului biogeochimic local, ca acumulator şi captator de atomi şi energie solară.

Împreună, cele două componente formează, sub aspect structural şi funcţional, o arhitectură unică, un sistem deschis.

Acest sistem – ecosistemul – constituie unitatea de lucru a biosferei, care utilizează constructiv, sub raport dinamic şi structural, curentul de energie, captat de la Soare sau introdus pe alte căi în interiorul unităţii.

Din punct de vedere termodinamic, ecosistemul este relativ

stabil, intrările fiind constituite din energia solară, precipitaţii şi din antrenarea unor substanţe chimice, în timp ce cea mai mare parte din ieşiri este reprezentată de căldură, dioxid de carbon, oxigen şi materie antrenată de ape. Omogenitatea relativă a părţii abiotice este însoţită de o anumită omogenitate din punct de vedere botanic şi zoologic.

În spaţiul ecosistemului sunt grupate, după criterii morfologice şi taxonomice, elementele biotopului şi biocenozei

Fig. 1 Grupările biotopului şi biocenozei în ecosistem

Structura funcţională a ecosistemului

Structura reflectă alcătuirea internă a unui sistem, caracterizată prin natura şi însuşirile elementelor componente, prin dispoziţia lor spaţială şi prin legăturile şi interacţiunile lor reciproce.

Ecosistemul reprezintă o unitate funcţională a biosferei în cercetarea căreia se identifică, din punct de vedere structural, diverse componente, corelat cu criteriile folosite în delimitarea lor. Aceste componente se organizează, la rândul lor, ca subsisteme sau sunt rezultatul unei delimitări spaţiale fără ca aceasta să se suprapună unei individualităţi integraţioniste.

Aşa cum am văzut, studiul ecologic se concentrează pe două componente delimitate pe criterii artificiale, respectiv alinierea lor în raport cu demarcaţia dintre organic şi anorganic. Adesea, această disociere este înţeleasă drept viaţă şi mediu de viaţă, deşi mediul de viaţă nu este un spaţiu pustiu, lipsit de „vecini”.

În acest context, identificăm sub raport structural două perspective: una determinată de funcţiile îndeplinite de componente, practic următorul nivel de organizare, inferior ecosistemului; şi al doilea spaţial, determinat de ordonarea componentelor în funcţie de particularităţile spaţiului de viaţă, respectiv neomogenitatea biotopului.