Gospodăria de Nămol

Epurarea biologică artificială

Construcţiile pentru epurarea biologică naturală a apelor uzate prezintă o serie de dezavantaje în comparaţie cu cele artificiale şi anume : suprafeţe mari de construcţie; dependenţa eficienţei de epurare de natura solului, climă etc.; greutăţi de exploatare în timpul iernii şi în perioadele cu ploi abundente; imposibilitatea reglării procesului de epurare etc. De aceea s-a trecut la construirea de instalaţii de epurare artificială, dintre care cele mai importante sunt filtrele biologice şi bazinele cu nămol activ.

O caracteristică deosebită a construcţiilor pentru epurarea biologică artificială a apelor uzate constă în aceea că după ele sunt amplasate întotdeauna decantoare secundare, care au drept scop reţinerea peliculei biologice desprinse de pe stratul filtrant din filtrele biologice sau a flocoanelor de nămol activ din bazinele cu nămol activ.

1) Bazine cu nămol activ

Epurarea apelor uzate în bazinele cu nămol activ are loc în prezenţa unui amestec de nămol activ cu apă uzată, agitat în permanenţă şi aerat.

Bazinele de aerare sunt construcţii a căror formă în plan poate fi radială, dreptunghiulară sau pătrată. In cazul staţiilor de mari dimensiuni se folosesc, de regulă, bazinele dreptunghiulare sau pătrate, întrucât în aceste situaţii se realizează economie de teren construibil.

Apa uzată, decantată primar, este transferată în bazinul de aerare în conformitate cu schema de epurare adoptată în cadrul staţiei.

Bazinele de aerare pot fi cu aerare pneumatică sau mecanică. Atât aerarea mecanică cât şi cea pneumatică trebuie să îndeplinească următoarele funcţiuni de bază:

- să asigure un transfer cât mai intens al oxigenului din aer în apa uzată şi să contribuie astfel la realizarea în jurul floconului şi în interiorul acestuia a condiţiilor aerobe;

- să realizeze un amestec cât mai bun între apa uzată şi nămolul activ;

- să împiedice flocoanele nămolului să se depună pe radierul bazinului unde, în absenţa oxigenului, acestea ar intra în fermentare anaerobă.

Bazinele de aerare pneumatică se caracterizează prin introducerea de bule de aer în apă. Acestea sunt, ţinând seama de mărimea lor, de trei categorii : bule fine (cu diametrul cuprins între 1,0 şi 1,5 mm); bule mijlocii (cu diametrul de 1,5 – 3 mm); bule mari (cu diametrul între 1 – 5 mm).

Bulele fine sunt obţinute prin distribuţia aerului prin difuzori poroşi sau membrane cu orificii foarte fine. Bulele mijlocii rezultă din distribuţia aerului prin conducte prevăzute cu orificii al căror diametru este cuprins între 1 şi 5 mm, fiind aşezate la distanţe mai mici de 5 mm unele de altele. Bulele mari sunt rezultatul distribuţiei aerului prin conducte sau plăci găurite, cu deschiderea găurii de peste 5 mm (fig.6.2).

Fig.1 Bazine cu aerare pneumatică:

a, b - cu difuzoare poroase; c - cu conducte găurite

La bazinele de aerare mecanică se aplică un procedeu tehnic prin care se pune în contact apa uzată, nămolul activ şi aerul atmosferic în urma unor amestecări mecanice intense.

După felul care se inroduce aerul în conţinutul bazinului de aerare, aeratoarele mecanice sunt de trei categorii :

- cu perii sau palete (cu ax orizontal);

- cu aspiraţie;

- cu rotor (cu ax vertical).