Parcul Natural al Muntilor Apuseni

Imagine preview
(7/10)

Acest referat descrie Parcul Natural al Muntilor Apuseni.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 4 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Muntean, Corpade

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Ecologie

Extras din document

1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE

Necesitatea de a constitui un parc al Munţilor Apuseni a fost recunoscută încă de acum şase decenii, când, în 1936, profesorul Emil Racoviţă a relevat pentru prima dată importanţa ştiinţifică excepţională pe care o prezintă îndeosebi zona centrală a acestei unităţi orografice — Munţii Bihor — şi a întocmit cel dintâi proiect, depus la Comisia Monumentelor Naturii pentru Ardeal. Din păcate însă, în anii tulburi ai celui de al doilea război mondial, iniţiativa eruditului naturalist nu a putut fi materializată.

Ideea a fost reluată în 1959 de speologii Marcian Bleahu şi Mihai Şerban, care au elaborat un nou proiect, propunând punerea sub protecţie cu statut de parc naţional a aceleiaşi regiuni, în care bazinul endoreic Padiş – Cetăţile Ponorului (cu o suprafaţă de 36 km2) urma să reprezinte zona de protecţie integrală. Dar nici de data aceasta factorii de decizie nu au reacţionat.

În sfârşit, în 1981, Valeriu Puşcariu şi Nicolae Boşcaiu au conceput un al treilea proiect, extrem de bine documentat, în care aria propusă pentru a fi cuprinsă în parcul naţional (interesând judeţele Alba, Bihor şi Cluj) însumează 37.900 ha şi include 11 rezervaţii integrale. Rămas din nou fără nici o urmare, acest proiect a fost reactualizat în 1992 de Colectivul din Cluj-Napoca al Institutului de Speologie «Emil Racoviţă», care a înaintat Ministerului Mediului un studiu complex al întregii zone, insistând din nou asupra imperativului de a pune sub protecţie zona centrală a Munţilor Apuseni.

În pofida acestor repetate demersuri făcute de oamenii de ştiinţă, până în momentul de faţă nu s-a întreprins absolut nimic pentru transpunerea lor în practică, iar regiunea continuă să se degradeze sub impactul defrişărilor, al păşunatului pe alocuri excesiv şi al unui turism cu totul necontrolat.

2. ÎNCADRAREA ÎN CATEGORIILE DE ARII PROTEJATE

Există două motive principale pentru care perimetrul propus spre a fi pus sub protecţie nu mai poate fi inclus în categoria parcurilor naţionale, ci doar în cea a parcurilor naturale, aşa cum sunt ele definite de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii.

În primul rând, pentru că zona a făcut de prea mult timp obiectul exploatărilor forestiere, defrişările având drept scop atât utilizarea industrială a masei lemnoase, cât şi extinderea păşunilor. Încă din 1927, Emil Racoviţă atrăgea atenţia asupra faptului că, în Padiş, “... o exploatare sălbatică şi devastatoare este pe cale să distrugă pentru totdeauna întregul covor vegetal, singurul care protejează regiunea împotriva transformării ei într-un deşert de piatră. Cu greu se găsesc multe alte exemple ale unei asemenea nebune lipse de prevedere”. Consecinţa acestor exploatări o constituie nu numai reducerea semnificativă a ariei pădurilor primare de conifere, ci şi înmulţirea în deceniile din urmă a drumurilor forestiere, dintre care unele, cum este cel din Valea Galbenii, au alterat în mare măsură peisajul.

În al doilea rând, pentru că în regiune există mai multe aşezări moţeşti, pe platoul carstic Scărişoara (cătunele Ocoale şi Gheţari) şi pe Valea Gârdişoara (cătunul Casa de Piatră), a căror prezenţă este incompatibilă cu cerinţele fundamentale ale unui parc naţional.

Precizăm că modificarea încadrării din categoria parcurilor naţionale în cea a parcurilor naturale este, de altfel, şi singura concluzie la care forurile interesate (inclusiv Ministerul Turismului) au ajuns în repetatele întruniri organizate începând din 1980.

3. JUSTIFICAREA CONSTITUIRII PARCULUI. VALOAREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI POTENŢIALUL TURISTIC

Elemente ale reliefului

Munţii Apuseni, în general, şi partea nordică a Munţilor Bihor, în special, reprezintă una din zonele carstice cele mai importante ale României. În fapt, potrivit statisticilor elaborate până în prezent, Munţii Bihorului concentrează peste 14% din totalul peşterilor inventariate la nivelul întregii ţări, dintre care multe sunt cu adevărat remarcabile, fie prin valoarea lor ştiinţifică excepţională, fie prin interesul turistic deosebit pe care îl prezintă. Ne mărginim să amintim în acest sens doar câteva exemple.

În Gheţarul de la Scărişoara, existenţa unui bloc de gheaţă permanentă, cu o vechime de cel puţin 3.500 de ani şi cu un volum de 75.000 mc, face ca această peşteră să constituie una dintre cele mai interesante cavităţi glaciare din Europa, acest impresionant depozit — în structura stratigrafică a căruia au rămas înscrise toate oscilaţiile majore ale factorilor meteorologici de la exterior care s-au succedat în ultimele milenii — reprezentând un «document» paleoclimatic unic în felul său.

Peştera din Piatra Ponorului (bazinul Someşului Cald) şi peştera Pojarul Poliţei (bazi-nul Văii Gârda Seacă) adăpostesc o gamă neobişnuit de bogată de concreţiuni calcitice, inclusiv monocristalele cunoscute sub numele de cristalictite — o veritabilă raritate în marea diversitate morfologică a formaţiunilor stalagmitice din cavităţile subterane.

Dolinele de la Cetăţile Ponorului, comparate de eruditul geomorfolog francez Emma-nuel de Martonne cu cele de la celebra peşteră Škocijan din Slovenia, sunt, de asemenea, un unicat pentru carstul românesc.

Şesul Padişului, înconjurat din toate părţile de culmi muntoase, prezintă remarcabila particularitate de a constitui un bazin endoreic, toate cursurile de apă organizate în cuprinsul său neavând decât legături subterane cu râurile colectoare în care se deversează.

Străpungerea hidrogeologică Cetatea Rădesei — un tunel natural accesibil pe toată desfăşurarea lui — şi sălbaticele chei ale Someşului Cald în care aceasta se deschide în aval sunt obiective turistice de primă valoare.

Flora şi vegetaţia

Zona propusă pentru a fi încadrată în Parcul Natural al Munţilor Apuseni adăposteşte numeroase specii şi asociaţii vegetale caracteristice, fapt care îi conferă o importanţă deosebită şi din punct de vedere botanic.

Elementul cel mai reprezentativ este liliacul transilvănean (Syringa josikaea), un relict al florei din timpurile Terţiarului, ale cărui ultime populaţii se află pe cale de dispariţie. Menţionăm apoi existenţa unor endemite dacice şi daco-balcanice, care atestă faptul că între flora Carpaţilor şi cea a Balcanilor au existat legături stabilite cel mai probabil încă din faza de înălţare a celor două masive muntoase (orogeneza terţiară). Dintre acestea, cel mai important este daria sau vârtejul pământului (Pedicularis limnogena), cantonat în tinoavele şi mlaştinile mezotrofe din Valea Izbucului, de la Bălăleasa şi de sub Măgura Vânătă. Lui i se adaugă numeroase alte specii, precum Silene beuffelii (guşa porumbelului), Dinthus giganteus (scaunul cucului), Draba lasiocarpa (flămânzica), Alyssum repens (ciucuşoara), Sempervivum marmo-reum (urechelniţa), Saxifraga rocheliana (ochii şoricelului), Lathyrus hallersteinii (lintea pratului), Hypericum umbellatum (pojarniţa), Viola dacica (toporaşul), Seseli gracile (smeoa-ia), Symphytum cordatum (tătăneasa), Pulmonaria rubra (mierea ursului), Verbascum lanatum var. hinkei (lumânarea), Scrophularia laciniata ssp. lasiocaulis (iarba neagră), Veronica bachofenii (şopârliţa), Asperula capitata (lipitoarea), Campanula abietina (clopoţei), Anthe-mis macrantha (romaniţa), gramineea Sesleria rigida şi altele.

Fisiere in arhiva (1):

  • Parcul Natural al Muntilor Apuseni.doc