Poluarea Luminoasă

Generalităţi privind poluarea

“Pământul este poluat, nu pentru că omul ar fi un animal deosebit de murdar si nici pentru că specia umană ar fi prea numeroasă. Vina o are societatea omenească – modul în care societatea înţelege să obţină, să repartizeze si să folosească bogăţiile pe care munca manuală le extrage din resursele planetei”

Poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care interferează cu sănătatea umană, calitatea vieţii sau funcţia naturală a ecosistemelor (organismele vii şi mediul în care trăiesc). Chiar dacă uneori poluarea mediului înconjurător este un rezultat al cauzelor naturale cum ar fi erupţiile vulcanice, cea mai mare parte a substanţelor poluante provine din activităţile umane.

Sunt două categorii de materiale poluante (poluanţi). Poluanţii biodegradabili sunt substanţe, cum ar fi apa menajeră, care se descompun rapid în proces natural. Aceşti poluanţi devin o problemă când se acumulează mai rapid decât pot să se descompună. Poluanţii nondegradabili sunt materiale care nu se descompun sau se descompun foarte lent în mediul natural. Odată ce apare contaminarea, este dificil sau chiar imposibil să se îndepărteze aceşti poluanţi din mediu.

Compuşii nondegradabili cum ar fi Diclor-Difenil-Tricloretan (DDT), dioxine, difenili policrorurati (PCB) şi materiale radioactive pot să ajungă la nivele periculoase de acumulare şi pot să urce în lanţul trofic prin intermediul animalelor. De exemplu, moleculele compuşilor toxici pot să se depună pe suprafaţa plantelor acvatice fără să distrugă acele plante. Un peşte mic care se hrăneşte cu aceste plante acumulează o cantitate mare din aceste toxine. Un peşte mai mare sau alte animale carnivore care se hrănesc cu peşti mici pot să acumuleze o cantitate mai mare de toxine. Acest proces se numeşte bioacumulare.

Poluarea îndelungată a mediului natural a determinat acumularea problemelor ecologice

contemporane, exprimabile printr-o dizarmonie accentuată între mediul creat de om si cel natural, cu perspective reale de deteriorare a condiţiilor de viaţă ale omului planetar si ale dezvoltării civilizaţiei viitorului.

Desi modificările mediului înconjurător sunt o consecinţă a civilizaţiei industriale, nu

civilizaţia industrială în sine este cauza deteriorării mediului. Aceasta pentru că nu orice

modificare a mediului înseamnă o deteriorare. Deteriorarea mediului înconjurător constă în

necorespondenţa dintre condiţiile de mediu si cerinţele obiective (biologice, psihologice,

economice, sociale etc.) ale omului, fiind provocate nu de modificarea mediului ca atare, ci de apariţia unor dezechilibre în cadrul relaţiilor dintre om si natură.

Pare de-a dreptul paradoxal că numai în epoca în care progresul tehnic a generat convingerea că omul este stăpânul planetei, a putut să se cristalizeze si convingerea dependenţei sale nemijlocite de ansamblul parametrilor mediului natural si odată cu aceasta, convingerea că nu se poate sustrage de sub dominaţia legilor ecologice.

Eliberată de presiunea forţelor naturii, omenirea devine tot mai mult ameninţată de procesele pe care ea însăsi le-a generat si care par să scape într-o măsură tot mai mare de sub controlul său. Cu cât societatea devine mai “socială” , cu atât ea devine mai dependentă de natură.

Deteriorarea mediului de către om nu înseamnă însă numai distrugerea echilibrului ecologic, ci si apariţia unei reacţii inverse din partea mediului astfel modificat asupra omului: noile condiţii de mediu sunt mai puţin favorabile pentru viaţa omului, pentru desfăsurarea activităţii sale economice.

Poluarea este una din formele cele mai insiduoase de atentat în masă asupra sănătăţii

colectivităţilor umane. Este un paradox faptul că pe măsură ce societatea omenească se dezvoltă ea devine tot mai distructivă în procesul productiv şi în consumul personal, casnic. Posibilităţile actuale ale prognozei ecologice dirijează azi într-un mod tot mai eficient obiectivele tehnologiei contemporane spre reducerea sensibilă a riscurilor ecologice.

Poluarea , ca un rău al secolului, este azi un fenomen de răspândire universală care nu

depinde în principal de caracterul orânduirii sociale (desi aceasta poate determina, printr-o

gospodărire chibzuită a resurselor si printr-o legislaţie adecvată oarecare scădere a gradului de poluare) si care se amplifică urmând cursul ascendent al progresului tehnic, fiind un atribut direct al acestuia.

Criza ambientală este deci rezultatul agresiunii noastre inconstiente asupra sistemelor

naturale care ne susţin. Degradarea ecologică are numeroase consecinţe manifestate sub toate

formele si toate planurile vieţii si activităţii omului. Astfel, dintre consecinţele sociale , cele mai serioase sunt reducerea producţiei de alimente pe locuitor si prin urmare, cresterea subnutriţiei si a mortalităţii.

Există o legătură la fel de strânsă între problemele de mediu si cele privind războiul si pacea. Războiul nuclear, chimic sau biologic constituie o mare ameninţare asupra supravieţuirii ecologice. Războaiele si cursa înarmărilor constituie prin ele însele o sursă de deteriorare dintre cele mai serioase pentru ansamblul mediului înconjurător, cu atât mai mult armele chimice si cele de distrugere în masă. De aceea, menţinerea păcii este indispensabilă pentru a obţine o mai bună calitate a vieţii, un mediu înconjurător sănătos, productiv.

O cerinţă majoră născută din reconstrucţia ecologică este reproiectarea tehnologiilor

productive actuale pentru a se conforma cât mai mult cu putinţă cerinţelor ecologice, urmând ca majoritatea activităţilor industriale , agricole si de transporturi să fie dictate mai ales de

considerente ecologice, astfel încât structura generală a investiţiilor să poată fi guvernată de

imperative ecologice si nu de profit si alte criterii economice tradiţionale.

Constatăm că, problematica ecologică pătrunde astfel tot mai mult în aria preocupărilor

economice si social-politice, cu toate implicaţiile sale pentru promovarea calităţii vieţii umane, căci nu se poate clădi o societate sănătoasă pe un mediu natural bolnav.