Probleme de mediu - deșeurile

Într-o conexiune biologicã, societatea umanã este un subsistem principal al biosferei, cunoscut sub termenul de sociosferã. Totalitatea activitãţilor realizate în scopul obţinerii bunãstãrii formeazã industriosfera, care este o componentã a sociosferei. Sociosfera nu este interconectatã doar la industriosferã, ci şi la biosferã, la ecosferã şi chiar la exosferã (la univers).

Între om şi naturã existã legãturi reciproce. Astfel, omul capãtã cunoştinţe despre natura lumii în care trãieşte şi despre univers cu ajutorul ştiinţei. Ştiinţa este guvernatã de legile universului şi nu de opiniile majoritãţii. Chiar dacã, uneori, se obţine un consens al unui grup de oameni de ştiinţã în ceea ce priveste o teorie stiinţificã, acest acord este efemer (provizoriu), întrucât o nouã descoperire poate duce la revizuirea teoriei şi, în cel mai bun caz, la transformarea ei într-o „teorie închisã”, adicã o teorie cu un grad de aplicabilitate între anumite graniţe. În imediata dependenţã de ştiinţã se aflã tehnica, care oferã mijloacele practice de folosire a cunoştinţelor ştiinţifice în scopuri practice. În cunoaştere, ştiinţa reprezintã procesul inductiv, de descoperire a legilor universului, iar tehnica include procesul deductiv, de realizare a aplicaţiilor practice. Mai departe, trebuie luate în considerare producţia industrialã şi producţia agricolã. Acestea depind, din ce în ce mai mult, de tehnicã.

Activitatea industrialã intensã din ultimele decenii a fost insoţitã de fenomene de poluare a mediului înconjurãtor, cauzate, în mare parte, de lipsa de previziune pe termen lung şi de lipsa conştientizãrii consecinţelor pe care le are o producţie industrialã exagerat de mare şi haoticã, însoţitã de pierderi necontrolate de materiale în diverse stãri de agregare, aşa-numitele deşeuri.

În general, în urma proceselor industriale, sociale, a celor de manifestare a vieţii, a metabolismului, oriunde avem de-a face cu consumul unor resurse, fie ele naturale (regenerabile sau neregenerabile) sau prelucrate, metamorfozate, rezultã o serie de substanţe, care însumate, alcãtuiesc masa de deşeuri a unei societãţi.

Un material poate avea calitatea de produs, subprodus sau deşeu.

Produsul este materialul principal (primar), cel care face obiectul activitãţii tehnologice de bazã.

Subprodusul este un produs secundar într-un proces de fabricaţie (al unui produs primar), adicã este un material auxiliar, care rezultã ca însoţitor al produsului primar şi care, în urma unor prelucrãri, poate fi reintrodus în fluxul de fabricaţie al produsului primar sau poate sã constituie materia primã pentru alte industrii.

Deşeul reprezintã materialul refolosibil sau nu, care nu mai poate fi valorificat direct în procesul tehnologic prin care a fost produs, necesitând depozitarea în condiţii de asigurare a protecţiei mediului. Deşeul ultim (reziduul) reprezintã un material, produs sau substanţã obţinute în urma unui proces de producţie, transformare sau utilizare, ce nu mai poate fi valorificat prin reciclare sau reutilizare, necesitând depozitarea în condiţii de protecţie a mediului. În concluzie, prin deşeu (conform legilor în vigoare) se înţelege orice produs (substanţã) auxiliar, rezultat în urma unui proces biologic sau tehnologic, care nu mai poate fi folosit ca atare şi pe care deţinãtorul nu-l mai utilizeazã sau pe care are intenţia ori obligaţia sã nu îl mai utilizeze.

În România sunt înregistrate 1133 depozite de deşeuri: 846 depozite industriale şi 287 depozite orãşeneşti de deşeuri. Toate depozitele înregistrate ocupã peste 12.700 ha de teren, din care peste 11.000 ha sunt afectate de depozitele de deşeuri industriale, iar 1.168 ha sunt ocupate de depozitele de deşeuri urbane. Cele mai numeroase depozite de deşeuri industriale (308) sunt simple (de obicei, platforme betonate), dar existã un numar mare de halde de steril minier (216) şi iazuri de decantare (196). Totodatã, existã 83 de depozite industriale pentru deşeuri periculoase în 30 de judeţe, ocupând o suprafaţã totalã de aproximativ 450 ha.

La modul general, deşeurile sunt un rezultat inevitabil al activitãţilor şi evoluţiei umane, geneza lor fiind:

- biologicã, ca rezultat al ciclurilor vitale în lumea plantelor, animalelor şi a omului;

- chimicã, pentru cã toate reacţiile chimice sunt guvernate de principiul conservãrii materiei, rezultând în final un produs principal (utilizabil), dar şi elemente secundare (utilizabile sau neutilizabile). Trebuie luat în considerare faptul cã şi energia pierdutã prin vibraţii, caldurã sau zgomote produce poluare;

- tehnologicã, în urma proceselor de prelucrare şi transformare a materiilor prime şi materialelor;

- comercialã, pentru cã atractivitatea unor noi produse le eliminã pe cele vechi, iar ambalajele joacã un rol hotãrâtor în reclamã şi marketing, devenind rapid deşeuri;

- ecologicã, întrucât chiar şi activitãţile de depoluare creeazã deşeuri.

Într-o definiţie simplã, prin deşeu se înţelege orice material sau obiect care prin el însuşi, fãrã a fi supus unei transformãri, nu mai poate fi utilizat. În Codul de Reglementãri Federale al SUA se defineşte ca fiind „deşeu solid orice gunoi, refuz, rebut, noroi rezultat al staţiilor de tratare a deşeurilor, de la staţiile de alimentare cu apã sau alte instalaţii de control al poluãrii aerului, precum şi alte materiale abandonate, inclusiv solide, semisolide, lichide sau care conţin materiale gazoase din activitãţi industriale, comerciale, miniere, agricole şi comunitare”.

Oricum se va acţiona pentru recuperarea, tratarea, reciclarea sau eliminarea deşeurilor, în ultima etapã va rãmâne un deşeu final sau reziduu, definit în legislaţia francezã, încã din 1992, astfel: „Este considerat final, ultim, un deşeu rezultat sau nu din tratarea deşeurilor, care nu mai este posibil a fi prelucrat în condiţiile tehnice şi economice actuale, în special prin extragerea pãrţii utile sau prin reducerea caracterului sãu dãunãtor”.