Reciclarea Vehiculelor Scoase din Uz

1. INTRODUCERE

Într-o cultură cu tehnologie avansată scopul suprem al vieţii este acela de a utiliza fluxul de energie şi resurse materiale pentru a crea abundenţă materială şi de a satisface orice dorinţă umană. Libertatea umană este în acest context egală cu acumularea de averi cât mai mari. Valoarea primara este plasată în transformarea mediului ambiant cu scopul extragerii bogăţiilor lui cu ajutorul tehnologiei. Astfel, dintre toate valorile, se glorifică progresul material, eficienţa şi specializarea. În acest proces a fost distrus spiritualul, tradiţia şi chiar comunitatea şi familia. Eşecul acestui mod de a concepe lumea este evident. În fiecare zi experimentăm adevărul că un organism nu poate supravieţui îndelung într-un mediu constituit din propriile deşeuri.

În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluţiile economice şi sociale ale statelor lumii şi ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecinţele activităţii umane asupra cadrului natural, s-a făcut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele creşterii (Raportul Meadows). Documentul sintetiză datele privind evoluţia a cinci parametri (creşterea populaţiei, impactul industrializării, efectele poluării, producţia de alimente şi tendinţele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia că actualul model de dezvoltare nu poate fi susţinut pe termen lung.

Problematica raporturilor dintre om şi mediul natural a intrat în preocupările comunităţii internaţionale începând cu prima Conferinţă a ONU asupra Mediului Uman (1972) şi s-a concretizat în lucrările Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, instituite în 1985. Raportul acestei Comisii, prezentat în 1987 de G.H. Bruntdland, a oferit şi prima definiţie acceptată a dezvoltării durabile « care satisface nevoile generaţiei actuale fără a compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi ».

2. GENERALITĂŢI PRIVIND RECICLAREA AUTOVEHICULELOR

Industria de automobile este probabil cea mai semnificativă industrie în economia României. Ciclul de viaţă al unui automobil încadrează multe alte sectoare industriale importante: cel al petrolului, oţelului, aluminiului, chimicale, fibre sintetice, sticlă şi electronică. De asemenea industria de automobile se numără printre puţinele ramuri industriale care a făcut paşi în extinderea responsabilităţii ecologice ale produselor proprii încă din stadiul de proiectare şi până la scoaterea din uz ale acestora. Deoarece stadiul de uz al automobilelor este o sursă semnificativă de impact ecologic, stadiu care se estimează a utiliza 80-90% din energia totală, industria de automobile are ca scop particular focalizarea asupra acestui stadiu. Standardele de eficienţă ale combustibililor şi standardele privind emisiile au fost motivele pentru realizarea unor îmbunătăţiri privind performanţele ecologice ale produsului în stadiul de întrebuinţare.

Un aspect critic în tehnologia de menţinere este rezervarea resurselor. În context industrial, putem distinge două categorii largi de resurse: materiale şi energie. O cale de conservare a resurselor este reciclarea.

Reciclarea este procesul de producţie prin care se reprelucrează deşeurile în vederea utilizării lor în scopul iniţial sau pentru alte scopuri, dar cu excluderea valorificării energetice.

Reciclarea este cel mai comun termen utilizat pentru recuperarea produselor şi refolosirea sau descompunerea lor într-o oarecare măsură. Ca urmare există multe nivele după care un produs poate fi „reciclat” (descompus) pentru a putea fi valorificat pe piaţa de produse. Terminologia utilizată pentru fiecare din acest nivele diferă de la o literatură la alta dar cele mai importante strategii de extindere a ciclului de viaţă (reciclare) al unui produs sunt următoarele:

- refolosirea (prin reparare)

- refabricarea / recondiţionarea (incluzând verificarea, recondiţionarea, recuperarea pieselor şi up - gradarea tehnică)

- reciclarea materialelor

În Europa, fabricanţii de autovehicule au fost puşi în situaţia să investigheze posibilitatea reciclării propriilor maşini scoase din uz, pentru evitarea deşeurilor. Scăderea spaţiilor de depozitare a deşeurilor în Europa se datorează legislaţiei drastice referitoare la stadiul de scoatere din uz al unui produs la sfârşitul ciclului de viaţă al acestuia (reutilizare / reciclare). De asemenea în SUA cei trei mari producători de automobile (GM, Ford şi Chrysler) au fost în comun interesaţi şi au format „Parteneriatul de Reciclarea al Automobilelor” care a studiat posibilităţile de reciclare ale autovehiculelor, iar „Asociaţia Fabricanţilor de Autovehicule Americane” au dat definiţii referitoare la reciclare.

Pe planeta noastră cu resurse finite, orice bucăţică de metal aruncată la voia întâmplării după „consumare” este, practic, pierdută pentru totdeauna. Merită să medităm la aceasta. Dar dincolo de aspectul filozofic există şi unul economic: recuperarea metalului folosit (ca şi a altor deşeuri), aduce venituri. Sau ar trebui să aducă. Deocamdată însă, în România sistemul de colectare este rudimentar (dacă se poate vorbi de un sistem). În plus, recuperarea deşeurilor e considerată la noi o îndeletnicire înjositoare. După anul 1990 au luat fiinţă în România peste 1000 de societăţi cu capital integrat privat în domeniul reciclării şi prelucrării deşeurilor. Cifra ar putea părea semnificativă dacă nu am preciza că, înainte de 1989, în domeniul reciclării existau cca. 11000 de puncte de colectare (vechiul regim impunea populaţiei colectarea deşeurilor iar politica actuală nu încurajează aceste activităţi). Dintre activităţile de colectare al deşeurilor cel mai mare interes pentru firmele de colectare îl reprezintă materialele feroase şi neferoase.

Până acum, pe piaţa materialelor refolosibile din România, cei mai activi s-au dovedit a fi romii care adună şi livrează cu căruţele la punctele de colectare sute de kilograme de materiale refolosibile, începând de la sticle, maculatură, fier vechi.