A Treia Cale și Criticii Ei, de Anthony Giddens

A treia cale a apărut imediat după punctul culminant al crizei asiatice. În urma acelei crize, prevalenta gândirii politice de dreapta s-a diminuat. Aproape pretutindeni, cel puţin pentru moment, conser¬vatorismul bate în retragere. Apariţia celei de-a treia căi este, în parte, o reacţie la această situaţie, dar, în acelaşi timp, a şi contribuit într-o anumită măsură la acest deznodământ. Mult timp energiile stângii politice au fost consumate pentru a rezista provocărilor neoliberale sau în vederea reformulării defensive a gândirii de stânga în faţa acestora. Aceste energii acum pot fi canalizate într-o direcţie mai productivă.

Ideea găsirii unei a treia căi în politică a devenit nucleul unei controverse extinse în întreaga lume. Cu siguranţă, termenul „a treia cale" este departe de a fi nou, fiind folosit în trecut de grupuri cu diverse convingeri politice, inclusiv unele de extremă dreaptă. Totuşi, social-democraţii l-au folosit cel mai des. În timpul războiului rece, mulţi vedeau în social-democraţie o a treia cale, distinctă de liberalismul de piaţă american, pe de o parte, şi de comunismul sovietic, pe de altă parte. În mare măsură, termenul a dispărut o vreme, înainte de a fi reactivat de dialogurile politice în urmă cu câţiva ani.

Curios, popularitatea actuală a conceptului derivă din prezentarea sa în contexte în care înainte nu ar fi apărut niciodată - Statele Unite şi Marea Britanie, Renaşterea - şi, ulterior, răspândirea sa se datorează în mare parte adoptării sale în aceste ţări pe către democraţi şi laburişti. Fiecare partid şi-a remodelat concepţia politică, precum şi abordările concrete, cu scopul de a câştiga alegerile.

A treia cale a fost descrisă iniţial de către democraţii americani ca „noul progresism". Declaraţia Noilor Progresişti, publicată de Consiliul de Conducere Democrat în 1996, afirma că se impune un nou început în politică în scopul armonizării cu o lume care cunoaşte schimbări fundamentale. New Deal (Noua Cale) se baza pe colaborarea dintre stat, sindicate şi marile patronate.

Noii democraţi şi noii laburişti au acordat o atenţie deosebită vieţii de familie, infracţionalităţii şi declinului comunităţii - o încercare conştientă de a asocia politicile stîngii cu ceea ce se consideră a fi preocupări majore ale cetăţenilor obişnuiţi. Schimbările din cadrul familiei sînt legate de comportamentul antisocial şi de infracţionalitate. Răspunsul dat temerilor cu privire la infracţionalitate este considerat vital pentru politica celei de-a treia căi. De aici declaraţia mult lăudată a lui Tony Blair conform căreia stingă ar trebui să fie „necruţătoare în privinţa infracţiunilor şi cauzelor acestora".

Atunci cînd noii laburişti au ajuns pentru prima dată la guvernare, partidele social-democrate din Europa continentală au manifestat un interes deosebit. Totuşi, de atunci, replicile la afirmaţia că Partidul Laburist dezvoltă o nouă formă de politică de centru-stînga s-au diversificat. Unii lideri social-democraţi de pe continent, interesaţi de ofertă, au considerat-o ca fiind clar sub aşteptări. Alţii s-au dovedit mai receptivi. In aprilie 1999, punctul culminant al conflictului din Kosovo, la Washington a avut loc un dialog public pe tema celei de-a treia căi. Au par¬ticipat Bill Clinton, Tony Blair, Gerhard Schröder, Wim Kok - pe atunci prim-ministru al Olandei - şi Massimo D'Alema, prim--ministrul italian.

A treia cale sugerează că este posibilă combinarea solidarităţii sociale cu o economie dinamică, iar acesta este idealul pentru care trebuie să lupte social-democraţii de astăzi.

Reacţii critice

Dată fiind proeminenţa surselor de acest fel şi a modelării politicilor guvernamentale din Statele Unite, Regatul Unit şi din alte ţări, nu este surprinzător faptul că a treia cale a atras diverse replici critice. Desigur, multe vin dinspre cercurile conservatoare. Majoritatea criticilor de dreapta privesc a treia cale ori ca pe un amestec de politici şi idei deja cunoscute, ori lipsită de orice conţinut distinctiv. Un articol din The Economist, de exemplu, vorbeşte despre „lipsa de substanţă fundamentală" a celei de-a treia căi. Încercarea de a oferi un înţeles exact filosofiei sale poli¬tice este „ca o luptă cu un om gonflabil. Dacă îl apuci de o parte a trupului, tot aerul fierbinte creează presiune în altă parte".

Critici anglo-saxoni:

Jeff Faux, care a scris în context american despre democraţi, este unul dintre cei care susţin că a treia cale este „o substanţă amorfă din punct de vedere intelectual" ; „a devenit atît de mare, încât seamănă mai mult cu o parcare politică decît cu o şosea care duce undeva anume".

Afirmaţia că gîndirea celei de-a treia căi a dat naştere unei strategii eficiente în noua economie globală, declară Faux; nu este convingătoare. Nu e o strategie nouă, ci, de fapt, una veche. A treia cale exprimă viziunea globală a sectorului corporaţiilor multinaţionale - faptul că piaţa globală funcţionează eficient numai dacă guvernul joacă un rol minimal. Urmarea a fost ostilitatea crescanda faţă de globalizare. Libera circulaţie a capitalului global a surclasat capacitatea organizaţiilor internaţionale de a „apăra pieţele de autodistrugere şi oamenii de consecinţele brutale". Partidele de centru-stînga, afirmă noii democraţi, ar trebui să nu mai încerce să garanteze veniturile cetăţenilor ; ele trebuie să le ofere acestora şansa de a face ce-i mai bine în viaţă. Totuşi, „noua economie globală, pe care a treia cale o promovează agresiv, subminează în fiecare zi perspectivele celei de-a treia căi".

Gîndirea celei de-a treia căi caută să mărească şansele, dar nu spune nimic în privinţa distribuţiei inegale a avuţiei şi a puterii. A treia cale nu s-a dovedit a fi o filosofìe care să mute decizia politică „dincolo de stìnga şi dreapta". In schimb, este „mai ales o raţionalizare a compromisului politic între stìnga şi dreapta, în care stìnga se apropie de dreapta".

Tony Blair şi noii laburişti pretind că au un proiect cel puţin la fel de ambiţios ca şi cel al doamnei Thatcher. Dar, în practică, a treia cale se îndepărtează de radicalism, optînd pentru o cale de mijloc în toate. Pledează pentru o „politici fără adversari", ajungînd astfel mai curînd să accepte lumea aşa cum este, decît să încerce cu adevărat s-o transforme.

Noii laburişti au eşuat într-o viziune cuprinzătoare a globa-lizării, una care oferă o „legitimitate dubioasă" proiectului celei de-a treia căi. Globalizarea este tratată ca şi cum ar fi o forţă irezistibilă a naturii, scăpînd influenţei noastre la fel de mult ca şi vremea. Noii laburişti au fost seduşi de vestea că pieţele globale se autoreglează şi nu necesită nici o infrastructură instituţională sau socială pentru a funcţiona. Consumatorul suveran a luat locul ideilor de cetăţean şi sferă publică.

Imaginea care ghidează politica New Labour, spune Hali, este aceea a individului singur, eliberat de stat pentru a înfrunta riscurile de unul singur - „precum acei «supravieţuitori» urbani care bîntuie străzile pe mountain bikes". Asigurarea socială a statului bunăstării a fost gîndită iniţial ca un garant al cetăţeniei -să-i oblige şi pe bogaţi, şi pe săraci deopotrivă în raport cu societatea. Micşorarea finanţării publice îi stigmatizează pe bene¬ficiarii ajutoarelor şi naşte un sistem pe două niveluri, in care bogaţii îşi asigură resurse private pentru nevoile lor.

Eseul lui Tony Blair cu privire la a treia cale este negat cu o anumită desconsiderare. Recunoaşte inegalităţile tot mai mari, dar nu oferă o strategie de asigurare a unei distribuţii mai echitabile a veniturilor sau avuţiei. Nu face nici o referire la putere, In schimb, vorbeşte vag despre valorile stîngii. Ceea ce deosebeşte un partid de stingă nu sînt valorile sale, afirmă Hall, ci nemulţumirea permanentă faţă de pieţe.