Acordul Basel

ACORDUL BASEL 2

De la naşterea sa în 1974, rolul Comitetului Basel pentru Supraveghere Bancară (BCBC- Basel Committee on Banking Supervision) a fost să promoveze stabilitatea sistemului bancar global. Când, în ultimii ani ai deceniului ’80, a devenit mai mult decât evident că diferitele practici de reglementare favorizau instituţii bancare din anumite zone geografice, Comitetul Basel a lansat Acordul Basel I, menit să reglementeze cerinţele de capital minim (1988). Totuşi, datorită maturizării metodologiilor de calcul al riscului care au indus un grad de sofisticare a activităţii bancare, precum şi a ignorării riscului operaţional în Acordul Basel I, s-a impus revizuirea Acordului Basel I şi, aşa a apărut, la sfârşitul anului 2003, forma finală a Acordului Basel II (care a fost supus unui proces consultativ cu instituţiile vizate – comerciale şi reglementatoare încă din 2001). Din acest moment, practic băncile au la dispoziţie trei ani pentru implementarea cerinţelor Acordului Basel II.

2. Definiţia structurată şi simplificată a Acordului

Acordul conţine trei direcţii strategice structurate astfel:

Pilonul I: Acoperirea cerinţelor de capital minim, cu metodologie şi regulamente specifice pentru risc de credit şi risc operaţional. Tot în cadrul Pilonului I se stabileşte metoda de evaluare a capitalului propriu pe baza noilor exigenţe de clasificare a tipurilor de riscuri: risc de credit, risc operaţional, risc de piaţă. În ceea ce priveşte riscul de credit, faţă de Acordul Basel I, Acordul Basel II prezintă o rafinare alternativă, cu o detaliere semnificativă a normelor metodologice. Riscul de piaţă nu face neapărat obiectul unei schimbări, el fiind tratat exhaustiv încă din 1988, la apariţia Acordului Basel I. Riscul operaţional reprezintă marea surpriză de ansamblu a abordării Basel II. Ce este de fapt riscul operaţional? Conform Comitetului Basel II, riscul operaţional este riscul de pierderi directe şi indirecte rezultate din erori procedurale, sistemice sau umane sau riscuri care pot decurge din evenimente externe. Provocările aduse de aceste riscuri sunt demne de a fi tratate cu toată atenţia: impactul unui astfel de risc se propagă în întreaga bancă şi poate afecta relaţia cu clienţii şi satisfacţia lor, fără ca implicaţiile cantitative, valorice să poată fi măsurate cu exactitate.

Riscurile operaţionale nu sunt încă bine inventariate, nu sunt obiectul unei înregistrări istorice a evenimentelor (arhivare) şi a consecinţelor lor, dar au audienţă din ce în ce mai mare în bănci şi există preocupări pentru gestionarea lor corespunzătoare.

Măsurarea riscului operaţional este realizată direct de către bancă, iar un prim pas esenţial este inventarierea lor pe categorii şi crearea unor metodologii care să identifice, planifice şi asume planuri de evitare a acestor riscuri ca şi planuri de criză şi remediere a efectului riscului operaţional, o dată ce un eveniment din această categorie a avut loc.

Pilonul II: Asigurarea supravegherii prudenţiale: reprezintă crearea şi validarea unui set de proceduri interne fiecărei instituţii financiare, prin care se evaluează adecvat şi consistent fondurile proprii corespunzătoare profilului de risc de catre organismele tutelare

Pilonul III: Asigurarea disciplinei de gestionare a riscului de piaţă, prin promovarea transparenţei; Comitetul Basel impune transparenţa comunicării informaţiilor exacte şi detaliate privitoare la gestiunea riscurilor. Informaţiile obligatoriu de publicat sunt organizatorice, strategice şi metodologice în domeniul riscurilor, financiare (structura şi valoarea totală a fondurilor proprii şi metodologii contabile de gestiune a activelor, pasivelor, provizioanelor), informaţii referitoare la riscurile de credit (total, repartizare), informaţii despre riscul operaţional (evenimente posibil generatoare de pierderi).