Analiză Comparativă a Teoriilor Monetare Care Abordează Cererea și Oferta de Monedă

Pe parcursul acestui eseu am realizat o analiză comparativă a teoriilor monetare care abordează cererea și oferta de monedă. Vom avea în vedere mai precis teoriile celor mai influente școli de macroeconomie, și anume Școala de la Cambridge, Școala keynesiană și Școala de la Chicago.

Cererea de monedă are în prim plan motivele pentru care se solicită și se deține monedă, iar oferta de monedă reprezintă masa monetară existentă în circulație. În ceea ce privește cererea de monedă se pot distinge în principal trei teorii economice, și anume: cererea de monedă în doctrina clasică, cererea de monedă în doctrina keynesistă și cererea de monedă în doctrina monetaristă.

Aceste teorii au dat naștere unor ecuații ale schimbului. Prima ecuație a schimbului : M x V=P x T (unde M-masa monetară, V-viteza de circulație a monedei, PxT-valoarea tranzacțiilor) elaborată de către Irving Fisher, care reflectă egalitatea dintre valoarea bunurilor vândute sau a serviciilor prestate și cantitatea de monedă primită la schimb, a suferit o modificare esențială adusă de către reprezentanții Școlii de la Cambridge, Alfred Marshall și Arthur Pigou, în urma căreia ecuația schimbului ia următoarea formă : M=K x (P x Q) (unde PxQ=Y, Y-venitul național, K-procentul de venit pe care subiecții economici doresc sa-l dețină sub formă bănească, capitalul). Spre deosebire de ecuația lui Fisher, ecuația Cambridge este privită nu doar ca un mijloc de schimb, ci și ca o formă a averii.

Modelul lui Fisher aproximează funcțiile pieței monetare. Ceea ce constituie o caracteristică a teoriei cantitative a monedei este pasivitatea prețurilor: prețurile nu fac altceva decât să se lase conduse de mișcarea celorlalți factori.

Dacă în concepția clasică a lui Leon Walras, moneda nu este decât un bun ca oricare altul, care servește doar ca intermediar al schimbului, în concepția economistului englez M. Keynes moneda poate fi dorită nu numai pentru a cumpăra bunuri, ci și pentru a servi schimburilor viitoare; iar în concepția monetaristă, profesorul american Milton Friedman susține că moneda este o formă a averii indivizilor care alături de alte active permit fiecare obținerea unui „venit permanent” ce reprezintă o medie a veniturilor obținute și anticipate.

Condițiile de realizare și variațiile echilibrului monetar nu sunt explicate de Walros deoarece se consideră starea pieței monetare determinată în mod direct de stările celorlalte trei piețe: a serviciilor, a produselor și capitalizării. Cele mai retrictive ipoteze ale construcției walrasiene sunt caracterul omogen al bunurilor economiei și informarea perfectă și egală a subiecților, de unde rezultă că Walras utilizează moneda ca instrument de omogenizare, iar cantitatea de monedă depinde de mărimea venitului și de capital.