Aspecte ale gândirii economice din antichitate și din evul mediu

Primele manifestări ale gândiri economice au apărut cu circa patru milenii în urmă în ţările Orientului Antic (China, India, Mesopotania, Egipt) şi apoi în Grecia şi Roma Antică, aceasta din urmă fiind momentul de vârf al începuturilor gândirii economice cu reprezentanţii ei principali Xenophon, Platon şi Aristotel.

După gândirea antică o bună bucată de vreme evoluţia ideilor economice a fost relativ lentă, chiar sterilă după unele opinii. Evul Mediu a fost reprezentat din punct de vedere a gândirii economice de Toma D’Aquino, Tomas Müntzer. Ideile economice din această perioadă au fost marcate de semnificaţia şi importanţa ideilor religioase în societatea vremii.

Primele idei economice scrise îşi fac apariţia în texte precum Upanişadele, Arthashastra, Legile lui Manu, Dharmasatra (India), sau Codul lui Hammurabi (Egipt şi Babilon), texte ce conţin şi o mulţime de învăţături cu caracter economic. Unii specialişti în domeniu, cum ar fi francezul Daniel Villey, văd adevăratele începuturi ale ideilor economice în A Treia Carte a lui Moise intitulată Leviticul, care se regăseşte în Vechiul Testament.

1.1.Gândirea economică din Orientul Antic

Primele consemnări de economie, astfel prezentate încât să corespundă unor standarde azi denumite ştiinţifice, sunt prezente în Orientul Antic. Cu douăzeci de secole înainte de Hristos, în Egipt şi Babilon se scriau coduri de proceduri economice (şi juridice, precum Codul lui Hammurabi) de o consistenţă si valabilitate în timp excepţionale.

Statele Orientului Antic (Egiptul, Asiro-Babilonia sau Palestina) au fost organizate aproape de la inceput în structuri centralizate, datorită neajunsurilor condiţiilor umane, necesităţii organizării unitare a vieţii în funcţie de evoluţia factorilor externi, a suprafeţelor întinse ce trebuiau administrate şi cultivate, a dependenţei ritmicităţii vieţii economice de unele fenomene climatice cum ar fi revărsarea râurilor Nil, Tigru şi Eufrat, precum şi datorită nevoilor economice şi de apărare. Astfel, a apărut o centralizare politică, economică şi religioasă ce a condus la o centralizare a culturii, care pătrunzând adânc în popor, a devenit o putere unificatoare. Aceasta a condus şi la realizarea unor însemnate progrese de-a lungul timpului în numeroase domenii de activitate : egiptenii au inventat scrisul şi papirusul, calcularea timpului ce a condus la inventarea Calendarului, precum şi a Astronomiei, urmând apoi matematica şi geometria; asirobabilonienii, prin dezvoltarea comerţului, au dat omenirii moneda metalică şi au introdus primele acte juridice scrise – Codul lui Hammurabi; fenicienii au introdus primele descoperiri legate de navigaţie, scrierea alfabetică şi sistemul greutăţilor de măsură; evreii au lăsat lumii o nouă concepţie religioasă, o nouă atitudine despre viaţa socială, despre dezvoltarea economiei de mărfuri. Percepţia dominantă în Antichitate despre ordinea naturală şi organizarea socială era una fundamental religioasă.

La început, în toate popoarele Orientului Antic exista o formă de proprietate comună asupra bunurilor. În mileniul al III-lea î.e.n. începe să se dezvolte proprietatea privată şi odată cu ea are loc structurarea societăţii în clase sociale. Are loc restrângerea economiei naturale şi extinderea economiei de mărfuri, intensificarea circulaţiei băneşti, precum şi apariţia primelor instituţii de credit. Apare şi ia amploare schimbul de mărfuri în localităţi şi între acestea şi chiar între ţări.

Spre sfârşitul mileniului I î.e.n. proprietatea privată tinde să devină dominantă în întreaga Antichitate. Şi tot acum asistăm la formarea primelor imperii sau sisteme coloniale. Iar în linii generale structura socială a statelor antice era formată din sclavi şi stăpâni, deşi, ea putea varia într-o oarecare măsură în funcţie de regiune, ţară sau de perioada de timp la care ne raportăm. Dar cele două clase se regăsesc şi sunt dinstincte indiferent de timp sau regiune. De asemenea, indiferent dacă era organizată pe baza proprietăţii comune sau private, societatea antică a fost diferenţiată în întreaga sa existenţă.

Codul lui Hammurabi (mileniul II î.e.n.), veritabil monument al antichităţii babiloniene ce sintetizează, printre altele şi gândirea economică a vremii, se prezintă sub forma unei lungi inscripţii cuneiforme. Text de 280 de articole, Codul cuprinde una dintre cele mai vechi legislaţii cunoscute şi oglindeşte procesul de centralizare a statului sclavagist babilonian şi acţiunea sa de consolidare a proprietăţii private.

În Codul lui Hammurabi sunt tratate probleme ale dreptului de proprietate mobiliară şi imobiliară, ale dreptului comercial, dreptului muncii (cu precădere ale angajării mâinii de lucru), ale sclaviei. În cuprinsul său, apare pentru prima oară reglementat fenomenul “muncii salariate“, ca fenomen generat pe de o parte de perioadele în care se cerea o mai mare cantitate de muncă, ce nu putea fi acoperită exclusiv prin munca sclavilor şi, pe de altă parte, ca urmare a existenţei clasei sociale a “oamenilor liberi”, care aveau posibilitatea de a angaja. Angajarea trebuia să se facă, conform Codului, pe o perioadă scurtă de timp şi în baza unei anumite sume, ce era stabilită şi reglementată legal.

Ca şi Codul lui Hammurabi, textele de origine hindusă, Călăuză pentru regi la întocmirea decretelor ( Arthasastra) şi Legile lui Manu, ne oferă şi ele o serie de informaţii interesante. În cadrul lor sunt analizate cu predilecţie aspectele esenţiale ale sclaviei, sursele de formare a sclavilor şi domeniile în care erau folosiţi.