Avantajele integrării României în piața UE

CAP. I SCURTĂ PREZENTARE A U.E. ŞI A EXTINDERII ACESTEIA CĂTRE CENTRUL ŞI ESTUL EUROPEI

1.1. ORIGINEA IDEII DE UNIUNE EUROPEANĂ

Ideea de Uniune Europeană îşi are originea într-o serie de proiecte mai vechi, dintre care unele au prins viaţă, prin transpunerea lor, într-o formă sau alta, , în practică, dar cele mai multe au rămas fără o finalitate concretă.

La început, ideea de unitate europeană o găsim în cercurile filozofice şi la vizionari. Victor Hugo, este cel căruia îi datorăm expresia “Statele Unite ale Europei”, dândui acesteia o interpretare umanistă şi pacifistă. În 1900, la Congresul ştiinţelor politice de la Paris, juristul şi socilogul francez Anatole Leroy-Beaulieu, a expus această idee, prezentând în detaliu modalităţile practice de realizare a unei Federaţii Europene. După terminarea Primului Război Mondial, se reiau cu mai multă intensitate preocupările în această direcţie. Astfel, în 1922, austriacul Richard Coudenhove-Kalergi, prin mai multe articole publicate, milita pentru crearea unei Uniuni Paneuropene după modelul S.U.A. Pentru a stimula acest proces, după un an, el a creat la Viena “mişcarea Pan-Europa”, având ca obiectiv principal realizarea unei reconcilieri franco-germană. În 1929, Aristide Briand, ministru de externe al Franţei, a prezentat în Adunarea Societăţii Naţiunilor, propunerea privind un proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Prin acest proiect se urmărea atât stabilirea unui gen de “legătură federală” între ţările europene, cât şi o anumită “cooperare economică” între acestea, în vederea menţinerii păcii şi asigurării dezvoltării economice pe continent.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aceste idei au renăscut cu mult mai multă intensitate, mai ales în gândirea şi acţiunile mai multor personalităţi politice europene. În acest sens, generalul De Gaulle, a declarat într-un discurs ţinutt la Londra în anul 1942 că “Franţa este dispusă în viitor să facă totul pentru Europa, împreună cu acei ale căror interese, preocupări pentru apărare şi nevoi pentru dezvoltare se conjugă cu ale sale şi se pot uni într-un mod practic şi durabil”

După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, ţările europene, în preocupările lor de refacere şi modernizare a economiilor, vedeau în Europa unită o soluţie pentru ieşirea din haos şi pentru asigurarea progresului. Multe personalităţi politice vedeau în cooperarea statelor europene calea care să conducă la evitarea unor noi războaie între aceste ţări şi la asigurarea progresului lor economico-social rapid. Winstton Churchill, în discursul său de la Universitatea din Zürich din 1946, vorbea de “începuturile Europei” pe baza reconcilierilor ce trebuiau să aibă loc între Germania şi Franţa. În mai 1948, la Haga, a avut loc primul Congres European ce a reunit 800 de delegaţii din 19 ţări, congres unde s-au stabilit direcţiile de acţinue pentru viitor în domeniul politic, economic şi cultural. În cadrul acestui congres s-a pus problema unei zone europene de comerţ liber şi a necesităţii de creare a unor instituţii europene, în principal, a unui Parlament European şi a unei Curţi de Justiţie.

Ideea unei organizaţii continentale capabile să depăşească antagonismele naşionale şi să orienteze ţările europene spre procesul de integrare comunitară, care vizează domenii precum piaţa internă, moneda, coeziunea economică şi socială, politica externă şi securitatea etc., a fost materializată prin iniţiativele lui Altiero Spinelli şi Jean Monet.

1.2. DEFINIŢIE

Uniunea Europeană este o organizaţie integraţionistă interstatală, la nivel regional, bazată pe o cooperare multilaterală instituţionalizată, în vederea creării unui spaţiu economico-monetar, social şi politic , cât mai unificat, capabil să genereze un efect multiplicator, care în final să conducă la o bunăstare mai mare decât ar fi capabile ţările membre în parte.

1.3. PRINCIPIILE ŞI OBIECTIVELE U.E. – modalităţile de transpunere în practică a acestora

1.3.1. PRINCIPIILE UNIUNII EUROPENE

În instituirea şi funcţionarea Uniunii, potrivit prevederilor Constituţiei se aplică trei principii fundamentale:

- principiul atribuirii, care stă la baza delimitării competenţelor Uniunii. În acest sens, competenţele neatribuite Uniunii aparţin statelor membre;

- principiul subsidiarităţii, care stă la baza exercitării competenţelor Uniunii, în domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă, dar prin intervenţia Uniunii obiectivele de amploare pot fi mai bine îndeplinite;

- principiul proporţionalităţii, utilizat în exercitarea competenţelor, potrivit căruia Uniunea acţionează prin conţinut şi forme care nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor constituţionale.

De asemenea, în conţinutul Constituţiei sunt iterate şi alte principii , cum ar fi:

- principiul unităţii şi egalităţii dintre ţările membre şi cetăţenii acestora;

- principiul libertăţii, democraţiei şi statutului de drept;

- pricipiul pluralismului cultural şi identităţii naţionale;

- principiul siguranţei, justiţiei, stabilităţii şi prosperităţii;

- principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului;

- principiul comunităţii de drept;

- principiul justiţiei sociale.