Banca Națională a României în Perioada 1877-1918

Amplificarea şi diversificarea producţiei şi circulaţiei de mărfuri şi accelerarea evoluţiei pe cale modernă a economiei româneşti în general, au determinat preocupări susţinute din partea oficialităţilor şi a economiştilor pentru instituirea unui sistem bancar, inclusiv pentru înfiinţarea unei bănci centrale de emisiuni, care să faciliteze derularea tranzacţiilor comerciale şi industriale, mişcarea activităţi economice ş.a.

În aprilie 1880, Parlmentul României adoptă Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie, care constituie actul de naştere a Băncii Naţionale a României, instituţie care îşi începe activitatea la 1 decembrie 1880 şi care reprezintă un moment crucial în construcţia sistemului bancar şi de credit modern din România.

Potrivit statului şi legii de funcţionare, redactate de Eugeniu Carada încă din 1879, Banca Naţională cumula două funcţii, întrucât ea era bancă unică de emisiune şi bancă comercială centrală, funcţii prin care a avut un rol important în întemeierea sistemului bancar modern, fiind nucleul acestuia. În momentul fondării, Banca Naţională a fost concepută ca o bancă mixtă de stat şi particulară. Ea are o societate anonimă pe acţiuni cu un capital subscris de 30 milioane lei la care statul participa cu o treime şi particularii cu două treimi, prin subscripţie publică. Din capital subscris 12 milioane trebuia depuse la înfiinţare, erau deci, capital vărsat, iar restul urma să se constituie în mod treptat pe măsura necesităţilor. Capitalul vărsat era împărţit în 24.000 de acţiuni cu valoarea nominală de 500 lei.

Potrivit legii, B.N.R, avea privilegiul emisiunii monetare pe timp de 20 de ani, care ulterior a fost prelungit.

În acelaşi timp, potrivit legii şi statutului ei, B.N.R putea să efectueze următoarele operaţiuni: să sconteze efecte de comerţ cu scadenţe până la 100 de zile şi prevăzute cu 3 semnături; să sconteze bonuri de tezaur, până la 20% din capital vărsat; să efectueze comerţ cu aur şi argint; să primească bani în cont curent; să acorde avansuri în cont curent sau cu termene scurte de bază de efecte publice sau titluri garantate de stat; să efectueze oficiul de casierie pentru stat.

Potrivit legii, B.N.R avea privilegiul emisiunii monetare pe timp de 20 de ani, care ulterior a fost prelungit.

În acelaşi timp potrivit legii şi statutului ei, B.N.R putea să efectueze următoarele operaţiunii: să sconteze efecte de comerţ cu scadenţe până la 100 de zile şi prevăzute cu 3 semnături; să sconteze bonuri de tezaur, până la 20% din capitalul vărsat; să efectueze comerţ cu aur şi argint; să primească în depozit metale preţioase; să primească sume se bani în cont curent; să acorde avansuri în cont curent sau cu termene scurte pe bază de efecte publice sau titluri garantate de stat; să efectueze oficiul de casierie pentru stat.

Conducerea B.N.R era asigurată de guvernatorul băncii, numit de guvern, pe 5 ani, care trebuia să deţină minimum 40 de acţiuni ale băncii, 6 directori, din care 2 numiţi de stat şi 4 aleşi de Adunarea generală a acţionarilor, fiecare trebuind să posede minimum 20 de acţiuni ale băncii, 7 cenzori, fiecare trebuind să aibă minimum 10 acţiuni ale băncii. Adunarea generală a acţionarilor era alcătuită din cei care deţineau un minim de 4 acţiuni fiecare, barem care dădea dreptul la un vot. Nimeni nu avea dreptul la mai mult de 10 voturi personal şi 10 voturi ca mandatar, oricâte acţiuni ar fi posedat. Această prevedere viza în primul rând statul, cel mai mare acţionar în momentul înfiinţări B.N.R avea ca scop eliminarea sau limitarea subiectivismelor, a impunerii intereselor celor care dispuneau de un număr mare de acţiuni, şi conferea băncii rolul conductor în politica monetară şi e credit.