Capitalismul German

Desertul saraciei

De curând, cotidianul german Die Zeit a publicat o ampla analiza a situatiei din România. Lucida si foarte severa, analiza poate fi rezumata la afirmatiile unui oficial german: Doar doua procente din români traiesc la nivelul la care traiesc astazi germanii, 20 de procente la nivelul la care se aflau germanii în 1965, iar jumatate - la nivelul din 1955. Restul traiesc în conditiile Germaniei din 1880. Ce au însemnat însa în istoria Germaniei anii invocati în Die Zeit, ce procese istorice sunt astfel amintite? Poate ca raspunsurile ne-ar ajuta sa deslusim mai bine propria noastra cale pentru un viitor reusit.

Spre sfârsitul secolului XIX, capitalismul german a intrat în faza sa de dezvoltare moderna. Un sistem de asigurari sociale pentru lucratorii germani a pus bazele bunastarii cât mai larg împartasite. Investitiile publice (drumuri, cai ferate, scoli, spitale s.a.m.d.) au promovat o dezvoltare rapida a comunitatilor. Anul 1955 este cel care a marcat desprinderea Germaniei de cele mai grave consecinte economice ale razboiului. Economia a început sa functioneze si din ce în ce mai multi nemti cu venituri medii au reusit sa-si faca viata mai frumoasa. Chiar si cei cu venituri modeste au început sa economiseasca bani pentru locuinta, într-un sistem colectiv de creditare si economisire, încurajati de stat, prin acordarea unui ajutor. Investitiile publice în bunurile sociale au crescut semnificativ, dând fiecarui cetatean speranta ca va trai mai bine. 1965 este anul-simbol al succesului german: economie puternica si în expansiune, sistem solid de protectie sociala, dialog social responsabil si extins, care sa asigure pacea sociala, crestere economica de care sa poata beneficia toata populatia tarii. În deceniul sapte au început sa înfloreasca programele sociale adresate copiilor, tinerilor, vârstnicilor, familiilor.

Capitalismul renan - responsabil si incluziv, deschis dialogului si apt sa asocieze interesele capitalistilor cu ale salariatilor, ale elitei cu ale poporenilor simpli, ale administratiei cu ale comunitatilor - a fost principalul artizan al bunastarii si al eliminarii desertului saraciei din Germania. Capitalism, crestere economica si programe sociale -aceasta-i formula victorioasa pe care multi români o ignora sau o refuza. Din egoism, din ignoranta, din ranchiuna s-a nascut ideea aberanta ca orice program social care redistribuie bunastare este comunist. Dar Bismarck, Adenauer, Erhard, Brandt sau Schmidt nu au fost comunisti. Ei au fost mari oameni de stat si politicieni devotati Germaniei, de la cel mai bogat cetatean pâna la cel mai sarac! Pentru ca, într-o tara cu economie în crestere, amploarea saraciei este în Expresiile figurative pe care le întrebuintam genereaza adesea neîntelegeri. Referindu-se la marii industriasi moderni si la liderii marilor firme de afaceri, oamenii vorbesc, de pilda, despre "regele ciocolatei," sau al bumbacului, sau al automobilului. Terminologia pe care o întrebuinteaza indica faptul ca ei nu vad, practic, nici o diferenta între capii industriilor moderne si regii feudali, ducii sau seniorii de altadata. De fapt, însa, diferenta e foarte mare, fiindca un rege al ciocolatei nu diriguieste câtusi de putin: el serveste. El nu domneste peste teritorii cucerite, independent de piata si de clientii sai. Regele ciocolatei -- sau regele otelului, sau regele automobilului, sau orice alt rege al industriei moderne -- depinde de industria în care activeaza si de clientii pe care-i serveste. "Regele" acesta trebuie sa-si asigure bunavointa supusilor sai, consumatorii; el îsi va pierde "regatul" de îndata ce nu mai este în masura sa furnizeze clientilor sai servicii mai bune la costuri mai scazute decât rivalii sai.

Cu doua sute de ani în urma, înainte de înflorirea capitalismului, statutul social al unei persoane era fixat, de la un capat la altul al vietii sale; îl mostenea de la parinti si apoi ramânea neschimbat. Daca se nastea sarac, sarac ramânea, iar daca se nastea bogat -- senior sau duce -- atunci îsi pastra ducatul si proprietatea corespunzatoare pâna la sfârsitul zilelor.

Cât despre productie, industriile primitive de procesare existau aproape numai pentru beneficiul celor avuti. Majoritatea populatiei (nouazeci la suta sau chiar mai mult din populatia Europei) lucra pamântul si nu venea în contact cu industriile de procesare, orientate catre orase. Sistemul acesta rigid, al societatii feudale, a prevalat în cea mai mare parte a Europei, vreme de multe secole la rând.

Însa, pe masura ce populatia rurala sporea, a aparut un surplus de persoane relativ la pamânt. Pentru acest surplus de populatie, oameni lipsiti de averi mostenite, nu era destul de lucru în agricultura si nici nu le era cu putinta sa se angajeze în industriile de procesare; mai marii oraselor îi împiedicau s-o faca. Numarul acestor "indezirabili" continua sa creasca si nimeni nu stia ce sa faca cu ei. Ei erau "proletari," în întelesul deplin al termenului, indezirabili pe care guvernantii nu puteau decât sa-i trimeata fie în ateliere de binefacere, fie în aziluri pentru saraci. În anumite parti ale Europei, mai cu seama în Tarile de Jos si în Anglia, aceste categorii de persoane au devenit atât de numeroase încât, prin secolul al XVIII-lea, reprezentau o adevarata amenintare la adresa ordinei sociale existente.