Competitivitatea

Imagine preview
(7/10)

Acest referat descrie Competitivitatea.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 14 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Economie

Extras din document

Potrivit Băncii Mondiale, competitivitatea "cumulează elementele care conferă o poziţionare superioară unei entităţi economice faţă de concurenţii acesteia".

Conform OCDE, “Competitivitatea este capacitatea întreprinderilor, industriilor, regiunilor, naţiunilor sau complexelor supranaţionale de a asigura factorilor de producţie un profit şi un nivel de folosire relativ ridicat pe o bază durabilă, în condiţiile în care acestea sunt expuse concurenţei libere”.

Competitivitatea industrială se exprimă prin caracteristici specifice laturii ofertei, grupate în două categorii:

- costul, determinat, la rândul lui, de:

- nivelul productivităţii;

- preţurile factorilor;

- alte variabile ale laturii ofertei (investiţiile, organizarea, managementul);

- calitatea (dată de nivelul profitabilităţii în condiţiile menţinerii neschimbate a costurilor), având, la rândul ei, trei dimensiuni:

- inovativă (capacitatea produselor/serviciilor de a incorpora elemente de noutate tehnică şi tehnologică);

- tehnică (caracteristica produselor/serviciilor de a fi conforme documentaţiei tehnologice şi fiabile);

- de marketing (publicitatea, capacitatea de adaptare rapidă la modificările cererii, marca comercială).

Trecerea în revistă a principalelor metodologii şi elemente metodologice de măsurare a competitivităţii evidenţiază multitudinea factorilor determinanţi ai nivelului acesteia şi, implicit, a punctelor asupra cărora trebuie să se focalizeze managementul performanţei, a cărui raţiune de exercitare este tocmai creşterea competitivităţii.

1.1. Măsurarea competitivităţii la nivel naţional

Una dintre numeroasele definiţii ale competitivităţii care întruneşte sufragiile majorităţii specialiştilor este cea care o desemnează drept capacitatea unei economii de a asigura, pe o bază durabilă, populaţiei un standard de viaţă ridicat şi în creştere, precum şi un nivel înalt de utilizare a celor dornici să lucreze.

Principalul resort al competitivităţii îl reprezintă creşterea productivităţii, motiv pentru care realizarea acestei creşteri în mod durabil şi sporirea ratei de utilizare a forţei de muncă pe termen mediu se înscriu printre obiectivele majore ale strategiei adoptate la Lisabona de Consiliul European în anul 2000.

a) Productivitatea şi utilizarea forţei de muncă

Productivitatea este exprimată sub diferite forme: PIB/locuitor; PIB/pe persoană ocupată; PIB/oră lucrată; productivitatea pe muncitor; productivitatea orară. Se compară creşterile nivelului acestor indicatori înregistrate de entităţile analizate şi se trag concluzii cu privire la progresul sau regresul acestora pe planul competitivităţii, precum şi la modul în care se poziţionează unele în raport cu altele pe acest plan.

În estimarea nivelului productivităţii la nivelul economiei, patru variabile primare sunt folosite: paritatea puterii de cumpărare (PPP); definiţia utilizării forţei de muncă, respectiv numărul de locuri de muncă vs. numărul de persoane; numărul mediu anual de ore lucrate; economia informală

b) Contribuţia tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor (TIC) la

creşterea productivităţii

Evaluarea impactului TIC asupra creşterii productivităţii urmăreşte evidenţierea părţii din această creştere atribuibilă schimbărilor în resursele utilizate (creşterea ponderii capitalului), restul presupunându-se că este rezultatul progresului tehnologic (numit productivitatea multi-factor, productivitatea totală a factorilor sau rezidualul lui Solow). Evaluarea acestei creşteri se face folosind metoda standard de măsurare a ei, descompunând sporul de producţie în contribuţiile factorilor cantitativi şi calitativi de intrare, la care se adaugă, ca factor rezidual, productivitatea totală a factorilor

c) Competitivitatea economiei măsurată prin viteza schimbărilor structurale

O serie de cercetări de rezonanţă au pus în evidenţă faptul că abilitatea ţărilor de a se adapta rapid şi eficient la cerinţele valorificării superioare a oportunităţilor oferite de globalizarea economiei mondiale constituie o măsură relevantă a competitivităţii economiilor lor. Pe această linie, 1999 Competitiveness Report a subliniat pentru prima dată că gradul de adaptabilitate a unei entităţi economice la dinamica pieţei este un factor mai important de creştere a competitivităţii decât specializarea entităţii respective şi evoluţia acesteia.

Flexibilitatea poate fi măsurată prin modificările structurale produse într-o anumită perioadă, în funcţie de factorii de producţie utilizaţi şi de calitatea acestora (tipurile de capital utilizate, nivelul de calificare al forţei de muncă, tipurile de servicii la care se apelează etc.).

Indicatorul „viteza schimbărilor structurale” reprezintă suma diferenţelor procentuale agregate ale valorii adăugate între două momente. Variabila utilizată este valoarea adăugată nominală, al cărei nivel pentru fiecare sector se raportează la valoarea producţiei totale naţionale (pentru palierul macroeconomic) sau la valoarea producţiei industriei prelucrătoare (pentru palierul mezoeconomic). Fiecare modificare contribuie la formarea acestui indicator, indiferent de sensul ei (semnul „+” sau „-„) şi independent de cauza producerii ei. În spaţiul Uniunii Europene, principalele criterii în raport cu care se apreciază viteza modificărilor structurale la nivelul economiilor naţionale şi al sectoarelor, precum şi grupele de sectoare definite în raport cu criteriile respective sunt următoarele:

- Factorii de producţie utilizaţi (taxonomia WIFO I), în funcţie de care se disting: 1. industrii cu publicitate puternică („market driven”); 2. industrii cu cercetare & dezvoltare intensivă („technology driven”); 3. industrii muncă-intensive („labour driven”); 4. industrii capital-intensive („capital driven”); 5. industrii reziduale („maistream industries”), care nu prezintă nici una dintre caracteristicile celor patru grupe precedente;

- Calificarea forţei de muncă: se utilizează taxonomia WIFO II, care clasifică industriile după cerinţele de calificare a forţei de muncă;

- Serviciile utilizate: se adoptă taxonomia WIFO 2000 care clasifică industriile în funcţie de intensitatea cererii lor pentru anumite servicii. Clasificarea defineşte patru grupe de industrii: 1. industrii cu intensitate mare a serviciilor de transport; 2. industrii cu intensitate mare a serviciilor de distribuţie (vânzări cu amănuntul) şi de publicitate; 3. industrii cu intensitate mare a serviciilor informaţionale („knowledge-based services”); 4. industrii reziduale, care nu se bazează pe nici unul dintre serviciile anterioare.

Fisiere in arhiva (1):

  • Competitivitatea.doc