Concepția keynesistă asupra monedei

Conceptia keynesista asupra monedei. Abordari actuale.

Conceptiile monetare dominate in prezent in literatura economica sunt cea a lui John Maynard Keynes - formata si dezvoltata in timpul marii crize interbelice din anii 1929-1933 si preluata si amplificata de succesorii sa, keynesienii-si cea monetaristilor grupati in jurul cercurilor academice ale Universitatii din Chicago si inspirati de profesorul Milton Friedman.In conditiile crizei din anii 1974-1975,controversa dintre cele doua curente de gandire s-a transformat intr-o dezbatere principala care s-a opus interventionismul statutului in economie, sustinut de keynesieni, liberalismului economic, sustinut de monetaristi.

Dupa Keynes, interventia statului in economie este necesara pentru asigurararea utilizarii complete a fortei de munca, iar principalul mijloc prin care statul poate actiona in acest sens este modificarea cheltuielilor globale. Aceasta deoarece intre nivelul si structura cheltuielilor si produsul intern net exista o stransa legatura. De exemplu, sporirea cheltuielilor de investitii ale intreprinderilor, componenta a cheltuielilor globale, determina in mod direct o crestere a produsului intern net.

Insa, investitiile reprezinta totodata si elementul de cheltuieli cel mai instabil, astfel incat ele constituie principalul factor stimulator sau inhibator al activitatii economice globale.

Investitile sunt determinate, in principal de previziunile consiliilor de administratie din intreprinderi, iar pentru a combate efectele fluctuatiei cheltuielilor pentru investitii asupra activitatii economice, este necesar sa se manevreze in sens invers cheltuielile publice.

Investitiile in viziunea lui Keynes

In conceptia lui Keynes, volumul global al investitiilor va creste atunci cand eficienta marginala a capitalului va fi mai mare decat rata dobanzii pe piata. Keynes cerceteaza decizia de a investi in conditiile unei economii in care exista piete financiare. Cu o oarecare nostalgie dupa vechiul capitalism, Keynes acuza subtil aceste piete ca factori ai instabilitatii sistemului.

Pentru Keynes evaluarile bursiere nu sunt decat o conventie, iar aceste evaluari nu sunt rationale pentru ca operatorii actioneaza in conditii de incertitudine. In fond, este un prilej pentru Keynes de a denumi „laissez-faire-ul” , mai ales pentru ca acorda speculatorului un mare rol intr-un act extrem de important, precum investitiile: in contrapartida, Keynes atribuie acest rol consumatorului care arbitreaza asupra investitiilor, cumparand sau nu diferitele produse. Astfel, consumatorul influenteaza viata firmelor, iar cotatiile la bursa nu sunt decat niste sanctiuni limitate si provizorii.

De fapt, analiza critica intreprinsa de Keynes este un pretext stiintific pentru a-si formula solutiile care favorizau investitiile fizice in detrimentul profiturilor financiare.

Astfel, pentru a evita speculatiile pe termen scurt asupra capitalului, Keynes propune practicarea de catre stat a unei taxe descurajatoare asupra tuturor tranzactiilor si care sa loveasca in rimul rand in speculatii.