Consiliul Monetar

Inainte de anii „50, putine tari in curs de dezvoltare , cu exceptia celor din America Latina, aveau banci centrale. Pana atunci, multe dintre ele au fost colonii ale unor tari europene, in special ale Marii Britanii si Frantei. Monedele majoritatii acestora erau tari legate intr-un fel sau altul, de dolar, de lira sterlina, sau de francul francez. Dolarul, lira sterlina si francul francez au cunoscut inainte de anii „70 dificultati.Dar chiar si asa ele au impus un fel de control de calitate valutelor din tarile in curs de dezvoltare, prin intermediul legaturilor dintre cursurile de schimb.

Folosite ca „ancore” modelele puternice au asigurat o oarecare disciplina si departe de a constitui etaloane monetare perfecte, au franat tendintele inflationiste si au stimulat cresterea economica a tarilor in curs de dezvoltare.

Inainte ca tarile in curs de dezvoltare sa-si constituie banci centrale, ele adoptasera o varietate de angajamente pentru pastrarea legaturilor cursului de schimb cu dolarul , cu lira sterlina sau cu francul francez. In cateva tari sistemul bancar era complet liber(free banking, lb engl.)- bancile comerciale concurente puteau emite bancnote , desi in cele mai multe tari in care acestea au existat interventia guvernamentala le pusese capat. Alte tari ( incluzand colonii franceze si portugheze) au acordat monopolul emisiunii monetare unor banci comerciale. Coloniile franceze aveau instante monetare. O instanta monetara este un organism guvernamental care emite bancnote respectand reguli stricte .

Instantele monetare din coloniile franceze erau supervizate de guvernul francez acesta nedorind sa fie pus in situatia de a plati pentru greselile lor.

Alte tari in curs de dezvoltare, in special coloniile britanice, aveau Consilii Monetare.

Consiliul Monetar este o autoritate care emite bancnote si moneda metalica acoperite intr-o proportie de 100% de active exprimate intr-o valuta straina („ancora”) si deplin convertibile la cerere in acestea la un curs de schimb fix. Un Consiliu Monetar detine ca rezerve active cu risc scazut: obligatiuni si alte active platibile in valuta „ancora”. Prin lege rezervele acopera in proportie de 100% sau chiar intr-o proportie mai mare bancnotele si monedele aflate in circulatie.

In al doilea rand, guvernele au fost impiedicate sa tipareasca bani fie de catre proprietatea privata in cazul tarilor unde emisiunea monetara era privilegiul unor banci comerciale- fie reguli stricte de politica monetara in cazul sistemelor unde au functionat Instante Monetare sau Consilii Monetare. Cele mai multe dintre tarile care au adoptat sisteme premergatoare bancilor centrale si-au pastrat convertibilitatea deplina a propriilor monede in valuta stabila ca ancora pentru cursul de schimb.

De-a lungul anilor „50 si „60, cele mai multe tari in curs de dezvoltare o data cu afirmarea suveranitatii lor, au inlocuit Instantele Monetare si Consiliile Monetare cu sistemul bazat pe Banca Centrala.

Nu cu mult timp in urma a inceput o evolutie in sens invers. In aprilie 1991 Argentina si-a stabilizat moneda in termenii sistemului bazat pe Consiliul Monetar. Ea a apelat la aceasta solutie in conditiile in care rata anuala a inflatiei trecuse de 2000% . Ca valuta ancora a fost ales dolarul american, iar rezervele au fost asigurate prin acoperirea in proportie de 100% in active exprimate in dolari.Argentina a avut patru ani de crestere economica si a redus rata inflatiei la aproape 5% in 1995 ceea ce este foarte neobisnuit pentru tarile din America Latina.

In iunie 1992 Estonia a renuntat sa mai foloseasca rubla ruseasca in conditiile in care rata anuala a inflatiei depasise 1000%. Ea a emis propria moneda (Kroon) in termenii Consiliului Monetar. In aprilie 1994 Lituania a procedat in acelasi mod renuntand la „Talonas” (introdus in locul rublei rusesti in octombrie 1992) in favoarea noului „Litas”. Lituania foloseste dolarul american ca valuta ancora, iar Estonia a ales marca germana.