Construcții și unificare europeană

Principalele proiecte privind ideea europeana in prima jumatate a secolului XX, miscarea Pan-Europeana, ideile lui Edouard Herriot, Gaston Riou, Charles Gide, Louis Loucheur, contele Sforza, Betrand de Jouvenel, Aristide Briand

Unitatea europeana este un concept obsesiv utilizat în prezent în mass-media, mediul universitar, politic românesc si european în general. Ideea de unitate europeana nu este însa ceva nou, o creatie a noii gândiri europene, ci are radacini adânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi ea a fost abordata din perspectiva gasirii unei solutii pentru evitarea conflictelor dintre statele batrânului continent si prin consecinta pentru o viata mai buna a populatiei. De altfel, securitatea si bunastarea sociala s-au pastrat de-a lungul timpului pâna în ziua de azi ca principalele forte motrice ale integrarii europene. Platon a fost primul gânditor care a sustinut ideea pacii prin organizarea de confederatii. În acea vreme, confederatia cetatilor grecesti dispunea de institutii religioase si politice comune, forumul de solutionare a diferendelor dintre cetati constituindu-l Consiliul amfictionilor. În epoca romana, datorita prevalentei pornirilor razboinice, de cucerire, a fost parasita ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea solutionarii în alt mod decât prin razboi a diferendelor dintre ei si popoarele considerate „barbare”. „Pax romana” — aspiratia Romei — avea în vedere unificarea întregii Europe, dar sub dominatia romana. Aparitia unor fisuri din ce în ce mai accentuate duce la înlocuirea acestei unificari la nivel politic cu cea la nivel spiritual – unitatea lumii crestine – bazata pe ideea universalismului crestin. Numerosi apologeti ai crestinismului au subliniat unitatea crestina divina si pamânteana. Totusi, marea schisma din 1054 va determina si ruperea acestei unitati, va accentua rivalitatile politice, Biserica crestina neputând, cu unele exceptii, sa devina o adevarata putere temporara, desi prin forta sa spirituala îsi revendica aspiratii teocratice. Realizata pentru o scurta perioada sub Imperiul carolingian, unitatea politica a unei mari parti a Europei se va destrama odata cu Pacea de la Verdun din 843 - care a avut ca rezultat împartirea Imperiului Franc astfel: partea orientala lui Ludovic, partea centrala lui Lothar iar partea de vest lui Francisc cel Plesuv.

În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a pacii. Pierre Dubois a scris De recuperatione Terrae Sanctae în care cerea o reforma a Bisericii, un învatamânt laic si propunea organizarea unei federatii europene cu un organism central, un conciliu format din oameni întelepti, priceputi, credinciosi si bogati pentru a fi feriti de corupere. În 1464, George Podebrady, regele Boemiei, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaboreaza un proiect de uniune a statelor europene, în scopul stavilirii pericolului otoman si îl propune contemporanului sau Ludovic al XI-lea. În 1589, Albericus Gentilis propune si el un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, iar în 1652 Hugo Grotius preconizeaza o asociatie internationala a principiilor crestini. Marele poet italian Dante Aligherii, în „De monarhia”, lucrare din anul 1303, preconiza o solutie de tip federalist a Europei, o pace universala prin subordonarea monarhilor europeni unui conducator suprem, unei unice si legitime autoritati.

Sully, fostul ministru al lui Henric al IV-lea, îi atribuie monarhului pe care l-a slujit idei care îi apartin sub titlu „Marele Proiect al lui Henric al IV-lea”, el îsi dezvolta conceptia sa despre o Europa remodelata în cincisprezece state, sub umbrela unui consiliu comun, „Consiliul foarte crestin”. Emeric Cruce, contemporan cu Ludovic al XIII-lea, publica, în 1623, „Nouveau Cynée”, lucrare în care preconizeaza organizarea pacii internationale prin arbitraj, o adunare permanenta ar avea în acest scop sediul la Venetia si ar permite deopotriva mentinerea pacii si dezvoltarea schimburilor economice. William Penn, legislatorul viitoarei Pennsylvanii propune în al sau „Eseu pentru pacea actuala si viitoare a Europei” (1963) o schema cu o înfatisare în chip particular moderna, reprezentantii europeni ar fi reuniti într-o Dieta; deciziile ar fi luate cu o majoritate de trei patrimi – incontestabila atingere a suveranitatilor – si, mai ales, ele ar putea fi efectiv sanctionate, Dieta fiind dotata cu o forta armata. La începutul secolului al XVIII-lea, Abatele de Saint-Pierre îsi leaga numele de faimosul „Proiectul pentru a face pacea permanenta în Europa” (1713), în care schiteaza imaginea unui Senat european care ar avea competente legislative si judiciare. În al sau „Plan al unei paci universale si eterne”, redactat în 1789, dar publicat abia în 1839, Jeremy Bentham introduce o idee noua, care va fi confirmata adesea în epoca contemporana, cea a presiunii opiniei publice internationale. Bentham sugereaza, de fapt, crearea unei Diete care s-ar limita sa ofere „avize” si sa emita „opinii” în probleme de interes comun presupunându-se ca opinia publica internationala ar fi suficienta pentru a înscrie aceste „avize” în realitate. Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabila de catre Frederic al II-lea, regele Prusiei.J. J. Rousseau vedea o „republica europeana” numai daca monarhii îsi vor abandona natura lor „lacoma si belicoasa” iar popoarele se vor emancipa si ca urmare vor deveni mai întelepte. Unul din pionerii dreptului international, Emmerich Vattel scria ca Europa constituie un sistem politic, un corp format printr-o multitudine de relatii si interese si ca toate acestea fac din statele continentului „un fel de republica ale carei membre, cu toate ca sunt independente, sunt unite” prin intermediul interesului comun „pentru a mentine ordinea si libertatea”. În secolul al XIX-lea, o veritabila exaltare a ideii europene este anuntata de Doamna de Staäel atunci când scrie: „De acum, e necesar sa avem spiritul european”.

Contele de Saint-Simon a expus în „Despre reorganizarea societatii europene sau despre necesitatea si mijloacele de a reuni popoarele Europei într-un singur corp politic, pastrând fiecaruia independenta sa nationala” utilitatea pe care ar avea-o instituirea unui „parlament european”. Perioada de convulsii care a urmat Revolutiei franceze a dus la aparitia mai multor proiecte de integrare europeana, unele ramase la stadiu ideatic, altele ajungând la niste realizari efemere.