Contabilitatea și Fiscalitatea Impozitului pe Clădiri

1. Scurt istoric al impozitelor şi taxelor

Impozitele sunt cea mai importantă şi cea mai veche resursă financiara a statului, în ordinea apariţiei veniturilor publice.

În accepţiune generală, impozitele reprezintă o prelevare la dispoziţia statului a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie din partea statului . Autoritatea însărcinată cu instituirea de impozite este statul, dreptul acestuia de a introduce impozite exercitându-se, de cele mai multe ori, prin intermediul organelor centrale, Parlamentul, iar uneori şi prin organele administraţiei centrale de stat locale.

Parlamentul se pronunţă în legătură cu introducerea impozitelor de importanţă generală, iar organele de stat locale pot introduce anumite impozite în favoarea unităţilor administrativ locale.

Fiecărui moment de dezvoltare al societăţii îi corespunde un anumit nivel al impozitelor, nivel care se schimbă pe măsura acestei dezvoltări.

Specific evoluţiei impozitelor în perioada postbelică este tendinţa creşterii lor în mărime absolută şi relativă. Sporirea volumului impozitelor s-a realizat prin creşterea numărului plăţilor, creşterea volumului materiei impozabile, precum şi prin majorarea cotelor de impunere.

În perioada modernă, impozitele au dobândit un rol, fiind folosite ca instrument de intervenţie al statului în viaţa economică au devenit o metodă de conducere prin care se reglează mecanismele pieţei. În funcţie de intenţia legiuitorului, impozitele se pot manifesta ca instrument de stimulare sau frânare a unor activităţi de creştere ori reducere a producţiei sau consumului unui anumit produs. Ele servesc ca metode intervenţioniste, cu caracter conjunctural sau structural, pentru corectarea evoluţiei, pentru stabilizarea si echilibrarea creşterii economice .

Prin lege se stabilesc anumite limite ale impozitelor, al căror nivel diferă de la o ţară la alta, şi de la o perioadă la alta. Astfel, după cel de-al doilea război mondial se considera că această limită reprezintă 25% din PNB. În a doua jumătate a anilor ’80 această pondere reprezenta, în majoritatea ţărilor dezvoltate din Europa, între 35% şi 45%.

Impozitul este o categorie financiară, cu caracter istoric, a cărei apariţie este legată de existenţa statului şi a banilor .

Concepţiile vizând necesitatea şi rolul impozitelor se întemeiază pe teoriile despre stat şi criteriile ce trebuie luate în considerare pentru dimensionarea taxelor fiscale .

2. Cal culul impozitului pe clădiri

În majoritatea ţărilor lumii, clădirile formează unul dintre obiectele cele mai reprezentative ale averii impozabile.

În România , impozitul pe clădiri este un impozit anual, de tip proporţional, aşezat asupra clădirilor de orice fel, situate în municipii, oraşe, comune şi sate, indiferent de modul cum sunt folosite şi de destinaţia dată acestora.

Impozitul pe clădiri se calculează conform Legii 571/2003 privind Codul Fiscal atât pentru persoanele fizice cât şi pentru persoanele juridice. Dacă în cazul persoanelor fizice impozitul pe clădiri este calculat şi impus de către organele fiscale prin aplicarea unei cote procentuale fixe, în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează în funcţie de valoarea de inventar înregistrată în contabilitate a clădirii.

Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, cu câteva excepţii prevăzute în Codul Fiscal.

Impozitul pe clădiri, precum şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al comunei, al oraşului sau al municipiului în care este amplasată clădirea. În cazul municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al sectorului în care este amplasată clădirea.

Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri.

În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multe persoane, fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii datorează impozitul pentru spaţiile situate în partea din clădire aflată în proprietatea sa. În cazul în care nu se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din impozitul pentru clădirea respectivă.