Contractul de Leasing

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea aveau loc în S.U.A. primele operaţiuni care prefigurau leasingul.

În anul 1887 aparatele de telefon au fost închiriate abonaţilor, iar acest contract avea să fie denumit “lease”.

În anul 1937, Safeway Stores Inc. a cumpărat un teren pe care ulterior a construit magazinul “Safeway Stores”. Având nevoie de capital l-a vândut unui grup de investitori care, la rândul lor, l-au lăsat spre exploatare fostului proprietar, în regim “lease”, pe o perioadă îndelungată.

Leasingul (lease financing) s-a folosit în S.U.A. în anii ’30 pentru finanţarea bunurilor imobile. La începutul anilor ’50, el a început să fie folosit şi ca instrument de finanţare a echipamentelor mobiliare.

Operaţiunile de lease financing s-au dezvoltat foarte mult după al II-lea război mondial şi datorita facilităţilor fiscale acordate de S.U.A.

Principalele susţinătoare ale operaţiunilor de “sale and lease-back” au fost marile companii de asigurare.

Leasingul echipamentelor (finance equipment leasing) a apărut în 1952, odată cu societăţile specializate de leasing.

Leasingul poate fi definit atât din punct de vedere economic, cât şi juridic.

Din punct de vedere economic, leasingul este o operaţiune de finanţare în care finanţatorul asigură fondurile necesare pentru întreaga investiţie .

Din punct de vedere juridic, leasingul este un contract complex care permite unei persoane să obţină şi să utilizeze un lucru fără a plăti imediat preţul, cu posibilitatea de a-l cumpăra la un preţ rezidual .

Printr-o decizie din 19 februarie 1978, Curtea de Apel din Paris, arată că “din punct de vedere economic leasingul (credit-bail) este, cert, o operaţiune financiară, dar care se realizează juridic cu ajutorul contractelor de tip clasic: o locaţiune, însoţită de o operaţiune de finanţare şi de o promisiune de vânzare” .

Tribunalul de Înaltă Instanţă (T.G.I.) din Paris, prin decizia din 8 ianuarie 1979, a analizat diferenţele dintre o închiriere comercială şi un contract de leasing (imobiliar).

Într-un contract de locaţiune se urmăreşte , în principal, protejarea fondului închiriat pe baza dreptului comun: plata chiriei şi garanţia pentru evicţiune.

În contractul de leasing , având valoarea unui credit, se va urmări recuperarea investiţiei şi realizarea unui profit.

Instanţa concluzionează că leasingul imobiliar nu este o închiriere însoţită de o promisiune de vânzare, ci îl consideră un contract specific.

În acelaşi an , delimitându-se de concepţia locativă, Curtea Supremă a S.U.A. a admis că, în cadrul unei operaţiuni de “sale and lease-back”, utilizatorul poate fi considerat, din punct de vedere fiscal, drept adevăratul proprietar.

Capitolul II. Contractul de leasing

Astfel Ordonanţa nr. 51/1997 se intitulează “Ordonanţă privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing” iar în art.1 alin. 1 se arată că “prezenta Ordonanţa se aplică operaţiunilor de leasing”.

Aceste operaţiuni numite de Ordonanţă “leasing” cuprind mai multe elemente distincte: transmiterea către utilizator a folosinţei unui bun (art.1); o exploatare comercială a unui bun (art.10 lit. b); un mandat (art. 5); un drept de opţiune2 (art. 9 lit.d). Din enumerarea acestor elemente reiese faptul că operaţiunea de leasing poate fi disociată într-un complex de contracte numite şi nenumite. Pe de altă parte, Ordonanţa nr. 51/1997 prevede şi “încheierea contractului de leasing” (art. 2), durata minimă (art. 7) şi titlul executoriu (art. 8).

În concluzie, “leasingul este atât o operaţiune formată dintr-un complex de contracte , cât şi un contract distinct”3 sau, după cum s-a opinat în doctrină, este ”o operaţiune comercială complexă, care se compune din mai multe raporturi juridice”4.

B. Caracterele juridice ale contractului de leasing

Contractul de leasing prezintă următoarele caractere juridice:

a) este un contract sinalagmatic pentru că ambele părţi se obligă reciproc. Contractul de leasing dă naştere la obligaţii corelative şi interdependente ceea ce permite aplicarea regulilor privind executarea ori neexecutarea contractelor sinalagmatice (cum ar fi excepţia de neexecutare a contractului şi rezilierea). Contractul de leasing este un act juridic bilateral, care se încheie între societatea de leasing, în calitate de finanţator şi utilizator.

b) Este un contract cu titlu oneros întrucât părţile implicate urmăresc obţinerea unui profit. Locatorul primeşte redevenţe plătite periodic iar utilizatorul beneficiază de folosinţa bunului pe care-l poate achiziţiona la un preţ rezidual la sfârşitul contractului.

c) Este un contract cu executare succesivă, deoarece efectele sale se produc pe tot parcursul derulării contractului. Acest fapt are consecinţe importante asupra desfăşurării raporturilor între părţi cum ar fi riscul, efectele neexecutării contractului, rezilierii ori a prescripţiei dreptului la acţiune.

d) Este un contract intuitu personae în sensul că societatea de leasing (finanţatorul/locator) se obligă în considerarea calităţii utilizatorului locatar5. Drept consecinţă, utilizatorul nu poate înstrăina drepturile sale sau cesiona contractul fără acordul locatorului6.

e) Este un contract consensual, simpla manifestare de voinţă a părţilor fiind suficientă pentru realizarea acordului în mod valabil. Forma scrisă sau autentică şi realizarea procedurilor de publicitate nu reprezintă condiţii de validitate ci condiţii ad probationem şi de opozabilitate (conform art. 21 din Ordonanţa nr. 51/1997).

f) Este un contract numit (tipic) fiind consacrat de Ordonanţa nr. 51/1997.

g) Este un contract translativ de proprietate, cel puţin în raporturile dintre furnizor şi finanţator care cumpără bunul pe baza specificaţiilor făcute de utilizator, căruia urmează să i-l închirieze. Efectul translativ de proprietate operează şi în raporturile dintre finanţator şi utilizator, dacă acesta din urmă optează pentru cumpărarea bunului închiriat.

h) Este un contract comercial deoarece raporturile dintre părţi au un caracter comercial.

i) Este un contract complex7 “întrucât realizează o multitudine de operaţii care constituie activităţi de comerţ ce pot forma obiectul său, esenţa sa constând în formula finanţare-locaţiune”.